Prin specificul actului profesional, chirurgia este încărcată cu
deosebite exigențe deontologice. În cele ce urmează nu ne propunem o lecție ori
un rezumat al deontologiei chirurgului, ci dorim să evidențiem „concretul
deontologic“ în practica și gândirea unui chirurg. Și pentru că ne-a preocupat
de mai multă vreme să evidențiem locul în chirurgia contemporană al celui care
a fost Theodor Burghele, ne-am oprit la a analiza exigențele deontologice care acesta a considerat că înnobilează
conduita profesională a chirurgului. Este esențial să le cunoaștem, să
aprofundăm sensurile lor pentru că ele fac parte din ansamblul de factori care
stau la baza progresului profesiunii medico-chirurgicale. Încă de la început, vom
preciza că chirurgia, în procesul de constituire și de permanentă dezvoltare,
este dirijată de trei mari exigențe: științifice, tehnice și deontologice.
Pentru desfășurarea unei activități profesionale, în oricare
ramură a medicinii sau chirurgiei cu minimum de risc și maximum de succes,
medicul trebuie să dispună de o solidă instrucție teoretică, o mare experiență
practică, bogate cunoștințe de ordin psiho-pedagogic și multiple calități
morale. Cunoașterea acestor coordonate are o semnificație deosebită, iar
ignorarea uneia dintre ele mutilează grav una din cele mai umane profesiuni.
Securitatea bolnavului
Într-o conferință din anul 1970, în cadrul ciclului organizat de
Colegiul central al medicilor și farmaciștilor, prof. Theodor Burghele, vorbind
despre unele aspecte de etică în practica medicală, sublinia că profesionistul
trebuie să fie un medic cu multiple preocupări, tocmai pentru a-și îndeplini
rolul atât în îngrijirea bolnavului, cât și în prevenirea îmbolnăvirii omului
sănătos. Dintre aceste preocupări, menționa calitatea practicii medicale în
specialitatea pe care o îndeplinește, o informare permanentă, preocuparea
constantă pentru formarea cadrelor și pentru eficientizarea organizării
sanitare. Dar mai presus de orice – remarca prof. Burghele – medicul trebuie să
fie „om“, această profesie putând fi exercitată doar în climatul celor mai
înalte exigențe și trăsături morale ale medicului practician. Temeiul moral
fundamental al oricărui act medical reprezintă, conform profesorului Burghele, „securitatea
bolnavului“, iar frumusețea unei intervenții chirurgicale constă în utilitatea ei.
Profesorul Burghele era promotorul sintagmei „instruire
permanentă“ sau „educație medicală permanentă“, considerând chiar că această
cerință trebuie să figureze printre cele mai exigente obligații morale.
Adresându-se medicilor, spunea că „este necesar să se adauge jurământului
Hipocratic următoarele cuvinte «jur că mă voi instrui tot timpul vieții»“
(Theodor Burghele, De la simptome la diagnostic în practica urologică a
medicului generalist, Ed. Medicală, 1976).
Printre cele peste 700 de recenzii publicate de profesorul
Burghele în revista „Chirurgia“, în perioada 1948–1977, una se referă la o
lucrare consacrată eticii medicale: „Etica în progresul medical“ (Etichs in
medical progress, Ed. J. A. Churchill, Londra, 1966, Revista „Chirurgia“ nr. 1,
1968). Această monografie este constituită din lucrările unui simpozion cu
participare internațională al Fundației Ciba din 1966, prilejuit de problema
transplanturilor și a țesuturilor a cărei proporție începea să capete amploare.
Tema grefelor de organ a pus, încă de la început, grave probleme
de etică medicală, legate de condițiile în care se poate propune bolnavului
grefarea unui organ, modalitatea de obținere a acestuia de la un donor,
explicarea accidentelor ce puteau surveni, caracterul experimental în care se
afla, încă, practicarea grefelor.
Profesorul Burghele aprecia că „aspectele de etică medicală pe
care le ridică fac din această monografie o lucrare ce trebuie citită de toți
cei care practică medicina, că trebuie mai ales gândită de cei care fug după
prioritate (falsă prioritate în realitate), subestimând caracterul uman,
deontologic pe care îl ridică grefarea organelor“.
Problematica deontologică a acestei „chirurgii de avangardă“,
cum o numește profesorul Burghele, are un caracter acut, însuși domeniul
chirurgiei transplantelor fiind la acel moment în „constituire“. „Monografia
avea și marele merit de a arăta poziția de înaltă ținută morală pe care timpurile
actuale o impun, atât în practică, cât și în cercetare“.
Profesorul Burghele considera o datorie deosebită a fiecăruia de
a cunoaște „bazele istorice ale profesiunii“ în care lucrează și de a evidenția
permanent activitatea predecesorilor.
Consecința cea mai gravă a ignorării istoriei medicinii este
aceea că ea conduce la a nu se respecta adevărul istoric, încălcând astfel
reguli elementare ale eticii medicale, spunea profesorul Burghele.
Necunoscutele de pe masa de operație
În numărul 4 al revistei „Chirurgia“, din octombrie 1956, la
rubrica „Discuții“, profesorul Burghele deschide dezbaterea pe o problemă
fundamentală a deontologiei actului chirurgical – „Morți pe masa de operație“.
El pornea de la realitatea că dezvoltarea tehnicii chirurgicale punea în mod
imperios în fața chirurgilor, printre multe alte condiții de securitate, o
anestezie de înaltă calificare. Chirurgia aborda la acea vreme probleme variate
de tehnică și tactică chirurgicală. Cu toate progresele realizate în anestezie
și reanimare, existau încă multe necunoscute care duceau la situația „să
pierdem bolnavul pe masa de operație, în timpul anesteziei“ (Chirurgia 4/1956).
Aceste accidente trebuiau neapărat cunoscute și analizate în mod științific. De
aceea, deschiderea rubricii „Morți pe masa de operație“ era considerată a
permite o analiză riguroasă a cazurilor pentru obținerea unor concluzii
valoroase pentru activitățile viitoare. Cu această ocazie s-a făcut un apel
către toți chirurgii din țară pentru a sprijini această inițiativă.
Rubrica de discuții începe cu prezentarea unui caz dramatic
întâmplat chiar în clinica chirurgicală de la Spitalul Panduri – Dr. S. Crivda,
dr. S. Duvan, dr. S. Ichim, „Sincopă cardiacă intraoperatorie prin tromboză a
inimii drepte“.
Profesorul Juvara, sub același titlu („Morți pe masa de
operație“), publică împreună cu colaboratorul său, dr. O. Rațiu, o analiză
pertinentă a problemei (Chirurgia, 2/1958): „Fără îndoială că publicarea
succeselor chirurgicale în diverse domenii a dus la progresul profesiunii
noastre, însă nu putem nega valoarea instructivă, poate mai importantă, a
cunoașterii eșecurilor sau accidentelor intraoperatorii (…). Pentru aceste
motive urmăm exemplul academicianului Burghele și al școlii sale înscriindu-ne
la discuția „«Morți pe masa de operație», cu trista noastră experiență“. Din
aproape 10.000 de intervenții chirurgicale practicate între 1952 și 1957 în
clinică, s-au înregistrat șapte accidente mortale, survenite în cursul
operației, analizându-se cinci dintre acestea, cazuri considerate de autori a
fi cele mai instructive.
Alte relatări au fost publicate la secția de ortopedie a
Spitalului Colentina în care se preciza: „Cu toate realizările din ultimele
decenii ale anesteziei și reanimării, chirurgii mai trec și astăzi prin acele
momente de panică intraoperatorie, când respirația bolnavului și inima se
opresc brusc și moartea survine în câteva momente“ (Chirurgia, 4/1956).
În numărul 6 din 1959 al revistei „Chirurgia“, profesorul Th.
Burghele publică concluziile anchetei, cu o profundă semnificație deontologică.
El oferă, prin organizarea acestei „Discuții: Morții pe masa de operație“, un
exemplu pentru a înțelege cum trebuie făcută analiza constructivă a oricărui
eșec „de cauză necunoscută“, analizând de pe poziții științifice factorii care
au generat eșecul respectiv.
Scopul dezbaterii a fost și de a evidenția noi măsuri eficace de
prevenire a acestor accidente, a asigura o mai bună securitate bolnavului în
perioada pregătitoare, înainte și în timpul actului operator și de a aduce
pacienților liniștea psihică totală înaintea unei operații.
Noul în chirurgie
Theodor Burghele a abordat o problemă de mare actualitate,
atunci ca și acum, elaborând un amplu studiu publicat sub formă de articol în
numărul 1 al revistei „Chirurgia“ din 1963. Era la un an după ce se
reînființase Colegiul central al medicilor și farmaciștilor. Chirurgul de linia
întâi, apărând conduita deontologică în chirurgie, consacră amplul său studiu
„Aspecte deontologice în chirurgie“, adăugând subtitlul „Pentru o ierarhizare a
practicii chirurgicale“. Chirurgia atinsese pragul performanței care cerea noi
reglementări deontologice, fiind subliniat faptul că „nu îți este permis să
faci orice, oriunde și în orice condiții“. Aceasta este cerința tehnică și deontologică
a ierarhizării unităților sanitare pe care profesorul Burghele o așază pe cele
mai înalte comandamente de etică profesională: „Nu este admisibil ca un chirurg
să se plângă că nu are timp pentru citit; el trebuie să-l găsească și în
același timp, este obligat, nu numai să se informeze permanent dar și să
gândească. Cititul fără a gândi la problemele pe care le ridică lectura, fără a
adânci ideile puse, este de asemenea nociv pentru formarea noastră“ (Chirurgia,
1/1963).
Conferința modest intitulată „Semnificația noțiunii de «nou» în
chirurgie“, poate fi considerată, la vremea aceea, „Mic tratat de deontologie a
noului în chirurgie“. Profesorul Burghele analizează aproape toate fațetele pe
care le implică noul în chirurgie, de la organizarea sanitară până la relația
chirurgului cu pacientul său.
Bachlard, mare clinician francez, recunoștea, încă din secolul
trecut, că medicina este astăzi prea grea pentru medic și avea dreptate,
deoarece medicina actuală a depășit mult cadrul clinicii, pentru a cuprinde
chimia, fiziologia, fizica, matematica, electronica, biologia. Pentru a fi de
calitate „chirurgia nu-și poate desăvârși tehnica, fără ca cel care o practică
să fie convins că, în realitate, ea este o știință medico-biologică“
(Chirurgia, 1/1968).
Instrumentarul în chirurgie ocupă și el un loc în deontologia
chirurgului. Multe „piese instrumentale“ și-au îndeplinit rolul și au ieșit de
pe scena istoriei în timp ce altele le iau locul. Dar toate trebuie să asculte
și de „legile moralei medicale“, să fie în slujba bolnavului, asigurând
securitatea acestuia. Oricare ar fi specialitatea, tehnica, manevra, conduita
chirurgicală, fiecare act chirurgical care introduce inovații „trebuie acceptat
și aplicat cu conștiință, cu pricepere, cu spirit critic deosebit, cu
devotament total față de om“ (Chirurgia, 1/1968).
Pentru toate acestea, profesorul Burghele aprecia că „de altfel,
ca în orice altă specialitate, chirurgul trebuie să fie, înainte de toate,
medic“.
Remarcăm ceea ce sublinia cu putere profesorul E. Târcoveanu,
într-un recent articol din numărul 3 din 2014 al publicației ieșene „Jurnalul
de chirurgie“, respectiv „A fi chirurg în zilele noastre“, chirurgul operează
azi sub presiunea a două constrângeri: juridică și economică; „sub
supravegherea tribunalelor și a presei, sub presiunea bugetului, chirurgul nu
mai este pe deplin maestrul inatacabil al artei sale, așa cum era până de
curând. Aceste schimbări implică, pentru a le face față, calități noi (ale
chirurgului) care trebuie dezvoltate“.
