Profesorul ieșean scria că „nu mai este suficient să publici intens (cărţi, articole etc.) și să participi activ la viaţa academică (prin prelegeri, expuneri, interacţiuni cu zonele de profil ș.a.m.d.), ci, dacă te conformezi, firesc, rigorilor existenţei universitare, trebuie să o faci doar în anumite condiţii și doar în anumite locuri. «Condiţiile» și «locurile» care aduc, desigur, mult-râvnitele «puncte» necesare ascensiunii și validării în meseria de dascăl la nivelul cel mai înalt din educaţie. (...) frecvent, «condiţiile» și «locurile» respective nu sunt, nici pe departe, ariile de veritabilă excelenţă și vizibilitate intelectuală ale domeniului unde se manifestă universitarul «prins» de noua și absurda legislaţie.         Reprezintă ele însele niște «făcături» academice, adaptate la regulamentele de dată recentă și axate pe profilul «micii afaceri» (poate chiar al «micii escrocherii») cu materia cenușie. De aceea, bietul om renunţă adesea la dezvoltarea sa profesională naturală și legitimă, pentru a «vâna» astfel de «surogate» ale «cercetării» și pentru a-și «contabiliza», compulsiv, numărul de «puncte» realizat”.

Și se întreba retoric autorul dacă vor mai apărea în viitor figuri impunătoare de dascăli, cărturari profunzi și educatori remarcabili...

Comportamente preluate și adaptate

        Textul i-a fost inspirat de o discuţie purtată cu un chirurg ieșean, pe care, evident, nu-l menţionează. M-am inspirat și eu, în multe dintre textele mele, din întâlnirile cu chirurgii, personale, din povestirile confraţilor ori din cărţile scrise de ei sau despre ei. Unii au regretul că profesorilor de astăzi nu li se mai acordă „respectul” de odinioară: când se lipea de perete, în poziţie de drepţi, tot personalul clinicii, la apariţia Șefului. Era să scriu „Stăpânului”, dar nu cred că făceam o greșeală. Stăpânii clinicilor se purtau conform unei scheme de bază preexistente, preluată și continuată, în funcţie de pofta fiecăruia de a-i domina pe supuși, de a-i obiectifica și, în fond, de a se autozeifica. Multora dintre aceștia li se scuzau micimile umane în momentele în care vindecau un bolnav dificil, publicau o carte importantă, ţineau o prelegere măiastră sau făceau o donaţie importantă comunităţii. Biografii, încercând să-i înţeleagă, concluzionează, invariabil, că derapajele morale revelează latura lor profund umană.

        Aceștia nu erau din categoria acelora pomeniţi de profesorul Cuţitaru. Aveau slăbiciunile lor și nu vreau deloc aici să le edulcorez imaginea postumă, dar profesional erau structuri solide, nu butaforie. Profesorii-decor îl îngrijorează pe autorul Dilemei. Astăzi cadrele didactice, îndată ce se apropie perioada evaluărilor, intră într-o stare vecină cu trepidaţia: nu mai știu ce hârtii să atașeze la dosar. Scormonesc nopţi întregi printre ţidule, bifând buimaci rubrici după rubrici. Un interviu acordat unei publicaţii medicale, parcurs și apreciat de mii de cititori, nu e punctat. Dar faptul că un profesor s-a plimbat printre bănci, ca supraveghetor, la o admitere, e de trecut în palmares...

Maestru vs. Profesor

        Dacă e să vorbim din nou despre chirurgi, îmi amintesc scena în care un chirurg din provincie a intrat într-o sală înţesată de profesori. Ca la un semn, toţi s-au ridicat, și cel mai înalt în rang din încăpere, întâmpinându-l l-a numit „Profesor” și i-a cedat locul său. Și fiecare dintre dumneavoastră puteţi alcătui o listă cu mari profesioniști, modești, ce activează prin nu știu ce orășel, cărora, dintr-o suflare, le-aţi spune „Maestre”.

        În vremea când făceam aproape zilnic achiziţii de la anticariatele de pe strada Lăpușneanu din Iași, mă bucuram și așteptam să-l văd ieșind de după vreo gheretă pe omul căruia toţi artiștii plastici îi purtau un respect nemăsurat. Neimplicarea în politica roșie și alte necazuri l-au făcut să rămână doar asistent universitar. Toţi îl numeau Profesor, fără a-l ridica, sporindu-i, din vorbe, gradul didactic. Nu-i plăcea să fie invitat să vorbească la lansări, dar, de fiecare dată când intra în galeria de artă în care răsuna vocea unui perpetuu abonat la discurs, figura criticului de carton pălea, vocea i se cam stingea, iar cuvintele goale de conţinut cu care-și înflorea fiece oraţie se stingeau treptat.

        Valoarea nu e mereu cea pe care ne-o arată dosarele. Cei plini de puncte goale, conchide dilematicul profesor ieșean, „vegetează într-un univers meschin, limitat și complet lipsit de miză «știinţifică», supraestimat, supraevaluat, supracelebrat de câţiva ipochimeni și, cu precădere, protejat de legi eronate, inflexibile, impermeabile la particularitatea unui teritoriu sofisticat, precum cel universitar”.

Foto: Pixabay