Oare câți veterani, câte văduve de veteran sau văduve de război
mai sunt în viață, încât să merite (financiar, moral și psihologic) toată
nebuloasa complicată a statutului lor? Legea zice așa (nu citez, traduc): au
dreptul la gratuitatea medicamentelor (de fapt, „compensare sută la sută“,
fiindcă aceasta nu e sinonimă cu gratuitatea), doar văduvele de război. Nu și
văduvele de veteran. Pentru ușurarea înțelegerii, vom numi: a) văduvă
obișnuită/banală – femeia căreia i-a murit soțul, fie el contabil, farmacist
sau sculer matrițer; b) văduvă de război – femeia care a primit cândva
telegramă de pe front că-i soțul mort; c) văduva de veteran (soț
supraviețuitor) – femeia căreia i-a murit soțul, fost veteran. Legea le oferă
celor trei categorii următoarele drepturi: pentru a), o listă X de drepturi;
pentru b), o listă X de drepturi, plus încă unsprezece, inclusiv în sistemul
medical; pentru c), lista X plus altele, dar nu dreptul compensării de 100%.
Sigur că nu veți găsi în lege un conspect ca mai sus, ci o succesiune
alambicată de fraze al căror rezultat este ceea ce am scris eu.
Problema majoră apare la categoria c), atunci când medicul de
familie alege cum să compenseze. Fiindcă văduva „de tip c)“ vine la cabinet cu
un carnețel de la Asociația Veteranilor, vizat la zi și care trimite spre
anumite drepturi (incluzându-le pe cele de compensare 100%). La fel scrie și-n
card, deoarece Asociația este cea care încarcă sistemul cu informații. Dar sunt
drepturi pe care nu le are văduva de tip c), ci doar văduva tip b). Atunci, tu,
medic de familie cu scaun la cap, care știi că nu-i bine, ar trebui să contești
evidența. Să-i zici femeii octogenare că „ceea ce scrie pe carnețelul impecabil
completat, dar și pe card, nu-i adevărat“. Cum Dumnezeu o poți convinge că toți
greșesc, numai el – medicul de familie – nu?
Dacă însă n-o faci și-i eliberezi compensat 100% conform
evidenței, vine Curtea de conturi după trei ani și-ți ia banii pentru
„compensare ilegală“, scoțându-ți sub nas legea reală. Există deja precedente
la imputări. În țară, alte județe decât Aradul. Iar eu, ca să fac această
documentare didactică, să o transcriu în fraze, am consumat o grămadă de
neuroni, energie și timp. Toate perisabile. Desigur, altele decât cele
contractate cu CAS. Iar acest text care ordonează cumva marasmul prezintă doar
una din sutele de neclarități de care ne lovim zilnic.
Mereu vulnerabili la imputări ulterioare, la amenzi dar – mai
nedrept! – mereu așezați în postura ingrată de a refuza (în autoapărare) ceea
ce bolnavii s-ar aștepta să facem. Convinși că am fi „obligați să“, sau că ei
au „dreptul să“. Noi, la mijloc.
Dar cum n-aș compensa eu 100% tabletele bătrânicii care îmi
întinde, cu mâna tremurândă, o legitimație vizată la zi? Am și făcut-o deja,
până să aflu de imputările colegilor din alte județe (pe această temă), când am
pus fragmentele de lege cap la cap, ca să văd cine are dreptate.
Iar pe voi, colegi medici, vă las să decideți cine are dreptate.
Octogenara care deține documente de veteran aparent blindate, deși nu-i legal?
Curtea de conturi care urmează sec un fragment de lege rupt de context, în timp
ce s-ar putea ocupa de scurgeri reale și importante de fonduri? Medicul de
familie – omul rău care contestă evidența fiindcă are abilități de jurist? Sau
medicul de familie care mușcă nada și compensează 100%, preocupat mai mult de
angorul și spondiloza bătrânicii decât să consulte o casă de avocatură în
această speță? Cine?
P.S.: Mi-e groază să cercetez ce se întâmplă cu biata supraviețuitoare
care s-a recăsătorit! Solicit o săptămână de documentare temeinică. Las totul
de-o parte și stau să citesc cearșaful cu drepturile „recăsătoritei“. Sper doar
să nu se fi recăsătorit tot cu un veteran, fiindcă atunci nu mai ies din
labirint niciodată! Și mă las de studii și chiar mă apuc să compensez cum dă
Domnul.
