Observatorul Român de Sănătate a lansat, în premieră în România, un
instrument online, Hospistat, care foloseşte date oficiale pentru a vizualiza
comparativ, într-o formă grafică prietenoasă, activitatea spitalelor de stat
din ţară. În prima versiune a Hospistat sunt prezentaţi câţiva indicatori
foarte interesanţi, dar cea mai importantă concluzie este calitatea îndoielnică
a datelor publice existente despre serviciile medicale din România. Această
constatare este foarte importantă, căci niciun guvern nu poate croi strategii
coerente în sistemul sanitar dacă nu are la dispoziţie informaţii care să-i
spună cum stau lucrurile cu adevărat în teren. Este un fenomen foarte grav
despre care „Viaţa medicală“ a scris în nenumărate rânduri în ultimii ani şi
care este astăzi confirmat prin Hospistat şi de experţi care nu au mize
profesionale personale în România. Căci artizanii principali ai Hospistat sunt
doi tineri afiliaţi unor prestigioase instituţii academice: Adrian Gheorghe, cercetător
în economia sănătăţii la London School of Hygiene & Tropical Medicine (şi
titularul rubricii „Experiment“ în „Viaţa medicală“) şi Nicolae Done, doctorand
în politici de sănătate la Johns Hopkins, cu o licenţă în acelaşi domeniu la
Harvard.
Politica prin care este atribuit numărul de paturi în spitalele din România
are puţin de-a face cu decizii logice, care să ţină cont de dimensiunea
populaţiei deservite sau de competenţa medicală a unei anumite unităţi
medicale. Cum se explică faptul că spitalul românesc cu cele mai multe paturi
este Spitalul Judeţean din Târgovişte (1.872 de paturi)? Nu ştim. El este urmat
de Spitalul Judeţean din Cluj şi de cel din Botoşani. Similar, cum se explică
că cea mai mare secţie de medicină internă din România (155 de paturi) aparţine
Spitalului Municipal Filantropia din Craiova? Nu ştim. Doar alte 12 spitale din
ţară au secţii de dimensiuni similare.
Rata mortalităţii este un indicator înşelător al calităţii actului medical.
Cuantificat izolat poate duce la concluzii complet greşite: este limpede că
într-un spital unde ajung cazurile cele mai complicate din regiunea respectivă,
rata mortalităţii va fi mai ridicată decât în spitalul unui orăşel care trimite
toate complicaţiile la centru. Spitalul cu cea mai ridicată rată a mortalităţii
din ţară este Spitalul Judeţean de Urgenţă „Sf. Ioan cel Nou“ din Suceava. Dar
cifra din documentul oficial al Ministerului Sănătăţii care a determinat acest
rezultat este neplauzibilă, fiind, foarte probabil, o eroare de raportare sau,
pur şi simplu, o greşeală de tastare care aparţine fie angajaţilor spitalului
sucevean, fie celor de la centru care au prelucrat-o. Indiferent unde este
responsabilul, astfel de greşeli sunt impardonabile. De altfel, datele
Hospistat „sugerează diferenţe importante între spitalele de aceeaşi categorie“
în privinţa acestui indicator. Mai grav, doar opt spitale din ţară au raportat
date privind rata mortalităţii în secţiile de terapie intensivă. Performanţa
calităţii actului medical se atinge prin competiţia între diferitele spitale, e
un fenomen de fiziologie socială, dar spitalele româneşti evită (sau nu pot?)
să raporteze exact datele pe care s-ar construi o competiţie utilă.
Un indicator mai simplu de folosit este durata medie de spitalizare. În
toată Uniunea Europeană se încearcă reducerea duratei de spitalizare din
multiple motive. O spitalizare scurtă scade frecvenţa infecţiilor nosocomiale,
creşte confortul pacientului şi este mult mai eficientă economic. Nu şi la
Târnăveni, oraş al cărui spital municipal are o durată medie de internare de 17
zile, la fel de leneşe fiind şi Spitalul Municipal din Calafat şi Spitalul
Municipal din Sighetu Marmaţiei. Paradoxul este că Spitalul Clinic de Urgenţă
Floreasca din Bucureşti, acolo unde cu siguranţă complexitatea cazurilor este
mult mai mare, durata spitalizării este de doar 5,3 zile, cea mai mică în
rândul spitalelor de categorie I. Vedeţi în graficul alăturat topul spitalelor
de urgenţă din România cu cele mai mari durate medii de spitalizare.
Alte concluzii: mult prea puţine farmacii şi medici la sat faţă de oraş,
diferenţa fiind mai pronuntaţă în centrele universitare. Bucureştiul, Timişoara
şi Clujul, centre universitare puternice din oraşe bogate, sunt,
nesurprinzător, regiunile cu cei mai mulţi medici, în timp ce Giurgiul,
Ialomiţa şi Călăraşi au cei mai puţini medici. Aşadar, multă inechitate în
sistemul medical românesc şi mult urechism al raportărilor. Nici justeţe, nici
precizie – asta este realitatea noastră.
