Topul a fost realizat pe baza rezultatelor unui studiu în care au fost chestionaţi 17.000 de cetăţeni din 85 de ţări. Chestionarul a conţinut 73 de întrebări axate pe capacitatea sistemului medical de a răspunde ameninţărilor bolilor infecţioase (inclusiv COVID-19) și de a rezolva afecţiunile cronice de sănătate precum cardiopatiile, AVC-urile și diabetul.

Ţările percepute de respondenţi ca având sisteme de sănătate publică bune au câteva caracteristici comune: asistenţă medicală universală, rezultate mai bune pentru sănătate cu speranţă de viaţă mai lungă și cheltuieli sociale substanţiale.

SUA, Franţa și Japonia lipsesc din listă

Poate părea surprinzător, dar pe primul loc se află Danemarca (nu trebuie uitat pe ce anume s-a axat chestionarul: capacitatea de a face faţă provocărilor medicale actuale și pe speranţa de viaţă). Germania este pe locul al doilea, cu toate fondurile alocate sistemului medical (posibilităţile financiare ale Germaniei sunt mult mai mari decât ale Danemarcei).

Pe următoarele două locuri (trei și patru) sunt alte ţări nordice: Suedia și Norvegia. A cincea ţară din acest clasament este una non-europeană: Canada. Următoarele cinci locuri sunt ocupate tot de ţări europene: Elveţia, Marea Britanie, Olanda, Finlanda și Belgia.

Din prima analiză se poate vedea că nouă din cele zece locuri sunt ocupate de ţări europene și că lipsește din această listă SUA, posibil și din cauza lipsei unui sistem social de sănătate și a unei speranţe de viaţă mai reduse (chiar dacă în SUA sunt mulţi vârstnici, speranţa de viaţă este redusă comparativ cu ţările europene).

Alte două absenţe notabile sunt Franţa și Japonia. Ambele alocă fonduri generoase pentru sistemele medicale, iar speranţa de viaţă este relativ ridicată. Și totuși, pacienţii nu sunt suficient de mulţumiţi de aceste sisteme medicale (probabil că aici intervine și un grad de subiectivism).

Care este situaţia în România?

În ţara noastră au crescut semnificativ salariile medicilor din spitale, dar se pare că nu e suficient. Lipsa dotărilor, a unor programe coerente de sănătate, corupţia din sistem (mica și mai ales marea corupţie) atârnă greu în balanţă la capitolul deficienţe. Nu pot să nu amintesc de numeroasele cazuri semnalate în mass-media, în care spitalul a achiziţionat sau a primit aparatură medicală care nu putea fi montată în spitalul respectiv din cauze obiective. Mă întreb cine plătește pentru astfel de greșeli, voite sau neintenţionate.

Cel mai probabil, sistemul medical românesc ar fi ajutat și de o creștere a importanţei medicinei de familie, cea care stă la baza oricărui sistem medical modern, civilizat. Avem promisiuni frumoase și periodic întărite de creșterea rolului și importanţei acestui sector medical, dar încă suntem departe de ţările europene. Dacă în ţările europene, prezente în acest top, cu cele mai bune sisteme medicale din lume, pentru medicina de familie se aloca în medie 12% din bugetul Sănătăţii, la noi sistemul alocă doar 6%. Dacă ar fi să calculăm în euro fondurile alocate medicinei de familie, diferenţele ar fi și mai mari, și mai evidente.

O altă diferenţă care apasă asupra sistemului medical românesc ar fi și faptul că doar la noi, în medicina de familie, se pune accent pe dimensiunea listei de pacienţi; în UE accentul se pune pe plata corectă și motivantă a serviciilor medicale acordate de medicul de familie. Sunt convins că niciun medic de familie european nu ar acorda o consultaţie medicală plătită cu mai puţin de 5 euro.

Din punct de vedere financiar, este de neînţeles „economia” pe care o fac diriguitorii sistemul medical românesc, uitând că medicina de familie rezolvă cele mai multe cazuri medicale cu cei mai puţini bani. Cu astfel de mentalităţi, vom fi permanent la mare distanţă de topul de mai sus.