Adevăr ori provocare? Adevărul este
că stăm pe o gheață foarte subțire. Ignoranța dublată de
aroganța conducătorilor pe care România i-a ales în ultimul sfert
de secol alimentează o factură care, inevitabil, caută scadență.
Într-o intervenție publică recentă, Sorin Gabriel Cozma, fostul
șef al direcției generale de prevenire și combatere a terorismului
din SRI a pus întrebarea: „E România pregătită să primească
cinci sute de mii de musulmani?”. Trecem peste numărul bombat de
oficial și ignorăm tenta subtil naționalist-xenofobă din
întrebare. Dar, chiar și așa, răspunsul trebuie să fie răspicat:
„Nu”. Și nu doar că nu suntem pregătiți, suntem vulnerabili.
E călcâiul lui Ahile în noua manieră de organizare, susținere și
propagare a războaielor. Nu mai sunt șpăngi, fum sau puști cu
baionetă. Învingi în luptă prin deposedarea masivă, rapidă,
totală a adversarului de vreo resursă. Victoria informatică.
Dominarea prin atriție. Operativul psihologic care folosește canale
rapide, de construcție focală a panicii pe o temă rezonantă în
grup. Și toate circumscriu absența vreunui leadership instituțional
sau unul marionetă, ciumat de incompetență, impostură și
dezinteres. Iar teatrul de luptă e sistemul de sănătate, vacă
grasă de muls, gloabă sărmană de tras. Crucial pentru siguranța
unui stat. Facultativ la noi. Noi am pierdut înainte de a începe.
Urmăresc de luni de zile evoluția
epidemiei de holeră din Yemen. E cea mai severă din istorie, cel
puțin istoria consemnată. Mai mult de patru sute de mii de persoane
au contactat boala. Peste două mii au murit. Se apropie sezonul
ploios, prognoza e că în următoarele luni numărul infectaților
ar putea ajunge la șase sute de mii. OMS, ONU, Oxfam, alte ONG-uri
au tras semnale peste semnale de alarmă. Ce e relevant în paralela
pe care o trag la România e că, după ce își propuseseră să
aducă un milion de doze de vaccin în zonă, autoritățile
internaționale au anunțat recent că amână momentul campaniei de
vaccinare în favoarea altor strategii, unele care mai degrabă caută
să limiteze evoluția geografică a transmiterii decât să facă
prevenția pe linie vaccinală. Teama, evidentă, e de pandemie. Și
asta pentru că, în Yemen, principala problemă e prăbușirea axei
de sănătate. Nu mai au infrastructură sau, unde există, aceasta e
veche, inutilizabilă. Nu mai au medici. Medicii au plecat în
contextul războiului civil.
O să spuneți că România nu are
război civil. Am să răspund că România nu are scuza războiului
civil. Dar, pe de altă parte, România are o boantă mândrie și
iluzia că parteneriatele strategice pe care le avem, multe dintre
ele moriști de bani, substituie nevoile reale. Când vine vorba de
nevoi reale, suntem în ceasul târziu al astrelor. Suntem pe sponci.
Suntem dincolo de vreun prag de alarmă. Nu ajunge vreo vorbă de
premier care să inducă stahanovisme obosite sau laudă deșartă
odată ce-ai împins șareta cu vaccin pe ulițele patriei. E
suficient să te uiți la parcul nostru de ambulanțe și ai să
înțelegi. E suficient să privești la est, la cum s-a împădurit
Moldova, mistic, prin dibăcie clericală dublată de închiderea
spitalelor orășenești, de astăzi te uiți picnit la ce s-a putut
alege de comunități odată ocrotite sanitar. Și nu e doar Moldova.
Mai mult, nu se rezolvă prin proiecte megalomane gen centre
regionale. În această țară reală, în acest loc al durerilor
autentice, nu există exercițiu proporțional la dezastru decât
numărătoarea victimelor, dacă ar fi să fie. În rest, nu vrem să
numărăm, că ne cutremurăm. Fatalismul pe care-l cultivăm, dublat
de prostie, face ca de ne-o lovi vreodată năpasta să plângem și
ziua în care ne-am născut, darămite vremurile pe care-am ajuns să
le trăim. Ne trebuie urgent înapoi Institutul Cantacuzino. Ne
trebuie capabilități civile, nu doar militare. Înzestrarea cu
tehnologie a armatei obligă la înzestrare cu capabilități umane
ale sistemului nostru sanitar. Bine pregătite. Bine antrenate. Bine
dormite.
Modelul valului masiv de migrație
poate fi oricând oglindit într-o calamitate care-ar atinge un
județ, o provincie, cu densitate similară – undeva la jumătate
de milion. Nu, nu putem să luăm epidemia de rujeolă drept standard
de judecată, cel mult ca exemplu de patetism, debilitate și
incoerență instituțională în intervenție. Situațiile de mare
criză, profundă, naturală sau indusă de om, ne-au tot ferit în
40 de ani de la cutremurul din 1977. Ne-au eludat de la Revoluție.
Nu doar că nu mai avem versatilitate în răspuns, dar fiecare
hei-rup lasă în urmă și mai multă slăbiciune. Acesta e
adevărul. Perfuzăm cu miliarde de euro o mârțoagă de sistem
sanitar din care mai bine de jumătate sunt bani mâncați de
termitele corupției. Ce ajunge la doctor rămâne doar tentația
aceleiași corupții. Și prea puțini mai avem voci de Casandră.
Deasupra noastră, nimeni nu pricepe vremurile pe care le trăim,
lumea în care ne facem loc.
Golful Aden e, momentan, un butoi de
pulbere biologică. Singurul lucru care ne separă sunt kilometrii și
mintea încă lucidă a unor oameni. Care oameni rareori ajung să
mai vorbească în zarva permanentă pe cu totul alte teme, cum ar fi
dacă ne trebuie sau nu manuale de sport. Asta în timp ce nu ne
spălăm pe mâini. În timp ce prea multe școli nu au instalații
sanitare proprii. În timp ce medicina dispare din comunitățile
mici. În timp ce oamenii umblă uneori și sute de kilometri pentru
anumite forme de ajutor medical. Construim noi structuri
administrative pe un mobilier deja vechi, îmbâcsit, ticsit cu
lucruri nenecesare. Ferească sfântul de molimă. Ferească sfântul
de boală. Aici nu se mai pune problema de strigăte disperate sau de
mesaje tulburătoare, ci de adevăruri. Care nu vor fi ascultate, dar
care trebuie documentate. La fel ca orice altceva. Pentru că
provocarea rămâne să acționezi cât încă nu e târziu. Cât
încă e lumină afară. Cât încă e vară și-ți faci sanie.
Nu mi-am pierdut speranța. Și asta
pentru că, în România, n-am avut-o niciodată. Oboseala îmi e
dublată de o formă de urgență, acea urgență pe care ți-o dă
luciditatea întunericului care va să vină. Credeți că opt mii de
infectați e mult? Sau că peste treizeci de morți e puțin? Vai
vouă. Vai nouă, tuturor. Am văzut ce poate face dezastrul. Nările
mele încă mai simt aerul din Amatrice, Italia, unde au avut sute de
morți. Ce-am scris aici nu e pentru panica vreunuia. E pentru
liniștea mea. N-avem, astăzi, vreun lux să mai lungim pelteaua.
Turcia ține bine un robinet de aproape trei milioane de refugiați
din care dă, periodic, drumul către Occident. Aceeași Turcie care,
înainte să joace cartea asta, și-a blindat sistemul de sănătate.
Și încă n-a început vreun exod din Yemen. Dar, fără
intervenție, nici mult nu va mai dura. Ce-o să facem când o să
avem holeră în port? Ce-o să facem când o să avem focare de
infecție în bazinul Dunării? O să „ne râdem” și-o să
scandăm în cor: „ho-le-ra”? Pare că atât știm să facem.
Când sunt atâtea de făcut. România este poarta de est a Europei.
Iar medicii, asistentele, infirmierele, sprijinul statului pentru
buna lor organizare lipsesc cu desăvârșire. Sper că citiți,
domnule prim-ministru. Știu că citiți...
