Descrierile
călătorilor străini despre tratamentul bolilor psihice la noi sunt aproape
inexistente, totuşi sunt redate câteva impresii despre obiceiurile şi
comportamentul românilor în general şi în anumite ocazii, legate de unele
practici de vindecare, mai mult cu caracter magic.
Astfel,
în deceniul al cincilea al secolului al XVII-lea, prelatul catolic din ordinul
franciscanilor Marco Bandini i-a descris pe magicienii din Moldova – incantatores – în „Annotationes
Moldavicarum rerum“, scrise pentru informarea mai marilor săi din Roma. În
aceste însemnări, Bandini descrie cum oamenii se adresau magicienilor pentru a-şi
cunoaşte viitorul, pentru a se vindeca de bolile de care sufereau sau pentru a
găsi lucruri furate. După ce alegeau un loc potrivit, persoanele în extaz începeau
să scoată sunete neinteligibile, să-şi contorsioneze trupul, să-şi holbeze
ochii, să facă grimase şi să tremure din tot corpul; apoi, se prăbuşeau la pământ,
cu braţele şi picioarele desfăcute, rămânând nemişcaţi, ca morţi, timp de o oră
(uneori chiar trei sau patru). În momentul în care-şi reveneau, ofereau celor
de faţă un spectacol înfricoşător: mai întâi se ridicau tremurând din toate mădularele,
ca şi cum ar fi fost scuturaţi de furiile infernului, după care, trezindu-se,
relatau în chip oracular ceea ce visaseră. Practicile acestea aduc aminte de
ritualurile şamanilor.
În
fervoarea sa de misionar catolic în Moldova, Marco Bandini reproşează
moldovenilor diferite eresuri şi practici precreştine: „Ziua de vineri din
fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, care, pretind ei,
ar fi sfânta ce stă neîncetat în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se
cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc. Şi de aceea foarte mulţi cred, în
orbirea lor, că e mai mic răul să-l superi pe Dumnezeu decât pe Sfânta Vineri; şi
cerşetorii primesc pomeni generoase în cinstea ei. Ei socotesc că fiecare zi în
parte, din toată săptămâna, este o sfântă sau un sfânt. […] Ei impun drept adevăr
divin nişte basme băbeşti. Printre altele, este vrednic de râs şi acest basm,
pe care ei îl socotesc drept un articol al crezului, cum că, în Joia Mare,
sufletele morţilor, ale părinţilor, străbunilor şi străbunelor obişnuiesc să se
reîntoarcă la ai lor pentru hrană, din care cauză, în zori de zi, tatăl sau
mama fac un foc înaintea uşii casei, aşază lângă foc un scăunel acoperit cu o
pânză curată, pun pe el pâine cu mâncare şi băutură, pentru ca părinţii, străbunii
şi străbunele să-şi întremeze sufletul. […] Moldovenii ţin aceleaşi zile de
post şi de sărbători ca şi grecii. […] Dar ei nu socotesc că este vreun păcat să
te îmbeţi, ba chiar moldovenii – şi până acum şi unii catolici – cred că este
mai mic păcatul să furi şi să ucizi un om, decât să mănânci carne în zilele
oprite“.
Am
reprodus aceste însemnări din nevoia de a înţelege că, în absenţa unor relatări
despre îngrijirea bolnavilor psihic, este important să găsim dovezile modului în
care locuitorii Moldovei şi-au menţinut, într-un mod conservator, tradiţiile şi
credinţele de-a lungul mai multor veacuri. În acest sens, felul lor de a înţelege
şi de a acţiona în prezenţa diferitelor manifestări ale nebuniei a rămas
neschimbat în acelaşi cadru cultural timp îndelungat.
Un
alt călător străin, pastorul suedez Conrad Jacob Hildebrandt, în timpul călătoriilor
sale din 1656–1658, în Ţările române şi prin Imperiul otoman, a ţinut un jurnal
în care anumite informaţii ne dau o părere despre situaţia precară a practicării
medicinii în Transilvania. Iniţial, scrie despre studenţii maghiari, care ajung
până în Anglia pentru studii de teologie, după cum cei de origine germană, saşii
se duc la Wittenberg sau la alte universităţi germane. În continuare afirmă:
„Studiul dreptului şi al medicinii nu este prea preţuit în Transilvania,
deoarece ei se conduc după dreptul pământului. Bolnavii se ung cu usturoi, iar
bolile ce nu se vindecă cu acest balsam le duc cu ei în groapă“.
Străinii
care au trecut prin Ţările române ne descriu ca pe un popor nepretenţios, dar şi
foarte credincios. Francesco Griselini, autorul unei istorii a Banatului, apărute
în limba germană, la Viena, în 1780, cu titlul Versuch einer politischen und natürlichen Geschichte des Temesvarer
Banats in Briefen, şi-a conceput lucrarea sub formă de scrisori către
oameni importanţi social. În Scrisoarea a
VII-a către baronul Pompeo Brigido, se referă la românii bănăţeni. Reţinem
din această scrisoare faptul că românii se mulţumeau în posturile mari cu
pâine, legume şi zarzavaturi, iar unii mergeau cu înfrânarea până într-acolo încât
îşi îndepărtau soţiile în această perioadă. Existau totuşi şi unele excese, mai
ales în ce priveşte alcoolul. „Ei beau totuşi vin, bere şi rachiu, uneori chiar
până la exces, ceea ce are o influenţă aşa mare asupra sistemului nervos, încât
le produce noaptea năduşeli, vise şi fel de fel de vedenii jalnice şi, la
temperamente mai puţin rezistente, atrage după sine o slăbiciune din cele mai îngrozitoare…“.
Este consemnat şi faptul că acceptă existenţa
strigoilor; sunt, adică, crescuţi în eresuri şi au imaginaţia înfierbântată şi
văd leşul mortului, care le-a fost duşman în timpul vieţii, ieşind din mormânt
ca să le sugă sângele şi să-i chinuie în fel şi chip. După cum consemnează
aceiaşi călători străini, pentru izbăvire există credinţa că aşa-zisul vampir
trebuie dezgropat şi în pieptul lui înfipt un cuţit care să pătrundă până în
spate… 
