Cât de șterse au fost și încă sunt luările noastre de poziție în
legătură cu situația din unitățile noastre sanitare de vreme ce nu primim
răspunsuri clare din partea autorităților. Este uluitor cum nu am fost în stare
să cerem coerent și permanent îmbunătățirea condițiilor de lucru – spre
siguranța pacienților și a noastră. De ce am ignorat și tolerat atâția ani
mizeria din unitățile sanitare, școli, internate? Oare nu au coșmaruri cei care
au crezut că epidemiologia este un lux sau o specialitate inutilă, că avem
suficienți infecționiști, microbiologi, medici de școală? Nu-și reproșează
nimic cei de la sanepid, care, dacă nu-și anunță vizita, o fac formal?
De ce chiar și în staționarele de zi (aducătoare de venituri), în care rulajul
este susținut (frânat doar de relația sincopală cu Casa sau de tehnica
primitivă) nu sunt condiții de igienă adecvate, iar personalul nu aplică (sau
nu-și mai amintește) regulile? Nu putem asigura cearșafuri de unică folosință,
igienizare corectă și dotarea grupurilor sanitare (obsesia fiecărui pacient sau
lucrător din unitățile sanitare), dar nici a saloanelor sau a blocurilor
alimentare (acum a oficiilor alimentare). De ce uităm cum să igienizăm
suprafețele de lucru în laboratoare, suprafețele din saloane? De ce se intră cum
se intră în unitățile sanitare?
Imaginea grupurilor sanitare (oricum insuficiente și nedotate)
din foarte multe unități ne fac să ni-i dorim colegi de salon pe diriguitorii
autohtoni. Managerul de spital, șefii de secție, asistentele șefe trebuie să împărtășească
un prânz, condițiile din grupurile sanitare ale pacienților și să dea dovadă de
viteză de reacție mai mare decât a gândacilor ubicuitari.
Dacă nu existau raportări ale infecțiilor nosocomiale, chiar era
de crezut? Nu am văzut niciodată un manager sau șef de secție care să declare
public și speriat situația infecțiilor intraspitalicești, cu riscul demiterii
sale. Figuri liniștite și neanxioase de manageri dezmint, de regulă, orice
situație de tipul acesta. Nu putem igieniza sau construi unități sanitare noi
peste noapte, dar temerea este că nici nu am mai ști cum. Poate minunata lecție
dată de spitalul din Bistrița-Năsăud care stupefiază prin condițiile și
aspectul unic pentru țară să fie un exemplu. De ce acolo s-a putut? Dacă ne
vine să minimizăm în continuare problema, este suficient să privim fie măcar și
figurile calde și frumoase ale tinerilor pierduți recent. De ce ar mai fi
meritat un sepsis indus și negat atât de vehement mult timp? De ce acceptăm să
tăiem noi, prin mizerie, firul de ață de care atârna viața lor? Aș începe
fiecare raport de gardă cu situația dată de nucleul epidemiologic al fiecărei
unități – dar nu ne dorim asta, de vreme ce nu o facem! Cred că lipsa de
atitudine provine, din nenorocire, din lipsa unei educații perpetue.
Experiența proprie culege zilnic mostre. Cum se poate opera un
picior, într-o unitate spitalicească din buricul târgului, dacă nu a fost
spălat de zile bune? Simplu, îl acoperi întâi cu un câmp operator, apoi faci
rezecția degetului necrozat, aplici un pansament și îl externezi rapid, cu
semnele unei remisii doar parțiale a infecției reziduale, cu sârg întreținută.
Dacă nu am putut face o toaletă elementară unui pacient incapabil să o facă
singur, atunci ce șanse dăm actului chirurgical într-un segment anatomic
vulnerabil?
Într-un spital cu ștaif din București, ce facem cu o suprafață
de lucru murdară de sânge? Răspuns dat de o asistentă medicală: ștergem bine cu
apă și spirt!
Ce facem când sanepidul intră în sincopă la vederea unui
săpun, dar nu intră într-un grup sanitar sau nu întreabă dacă și când se
schimbă cearșafurile? De ce externalizarea serviciilor de curățenie a adus
personal neșcolit, neinstruit specific, necontrolabil de către un cadru
sanitar? De ce cadrele medicale medii nu străbat periodic și serios examene de
reevaluare a cunoștințelor de igienă personală la locul de muncă și a locului
de muncă? De ce nici chiar cei ce impun eventualele cursuri nu includ noțiuni
elementare aplicate și adaptate hibelor sistemului actual de funcționare a unităților?
Mai suntem noi atât de bine pregătiți profesional încât să avem
dorința și capacitatea remedierii? Schimbarea persoanelor implicate și complice
unor atare condiții mă tem că nu va duce și la schimbarea de facto a
lucrurilor. Parafrazând un minunat coleg (Corneliu Dida, trecut în neființă),
un bun profesionist nu este întotdeauna un bun manager – și nici nu întrunește
întotdeauna calitățile unui caracter desăvârșit, voi adăuga. Pentru a face să
meargă lucrurile bine, trebuie și altceva decât diplome și premii de excelență.