Enterobacteriaceele rezistente
la carbapeneme (considerate antibiotice de ultimă linie) apar în cultură sub
forma caracteristică a unui trifoi cu patru foi. La 15 noiembrie, ECDC a lansat
un ghid pentru prevenția și controlul infecțiilor cu Enterobacteriaceae
rezistente la carbapeneme. Noul ghid definește ce pacienți au, la internare,
risc de portaj și furnizează un set de reguli pentru a decide când este nevoie
de măsuri suplimentare pentru controlul și prevenția infecțiilor. Dintre
enterobacteriaceele rezistente la carbapeneme, predomină E. coli și K.
pneumoniae
Îți place să joci la ruletă? E greu de
descris bucuria pe care o resimte jucătorul atunci când, după un lung șir de
ghinioane, reușește în sfârșit să mai și câștige. Cum ar fi ca, atunci când
prescrii un tratament, conform cu cele mai recente ghiduri, să joci la noroc?
Să nu știi dacă pacientul din fața ta va răspunde sau nu la tratament. Să fii
conștient că șansele sunt mici, dar să speri, pentru că altă armă nu ți-a
rămas. Poate azi e cu noroc. Dacă nu azi, poate mâine. Cine mai știe? Speranța
moare ultima.
Poate părea un scenariu apocaliptic, dar ce
vei face atunci când tratamentul pe care îl administrezi devine o loterie? Tot
ce-ai învățat în facultate, ce-ai citit prin tratate și ce-ai aflat pe la
cursuri și congrese nu merge. Iar pacientul te va întreba nedumerit: care e
problema?
Problema cu antibioticele e că ar putea să
nu mai fie eficace. Să le prescrii corect, dar degeaba. Pentru că bacteriile au
dobândit deja rezistență la cele mai noi antimicrobiene. Cu toții contribuim la
asta. De la lucrătorii din agricultură, care administrează antibiotice pentru a
avea animale mai bine crescute, până la populația care ia antibiotice ca să-și
trateze răcelile sau cine știe ce alte beteșuguri. Când toată lumea greșește,
nimeni nu mai e responsabil.
Cum facem, totuși, să ne asigurăm că
antibioticele încă mai funcționează? Trebuie să ne asumăm, fiecare în parte,
indiferent cât de mic poate să pară rolul nostru, responsabilitatea de a păstra
eficacitatea antibioticelor și de a combate rezistența bacteriană la
antimicrobiene. Alternativa nu este o opțiune viabilă. „Odată cu creșterea
rezistenței chiar și la antibioticele de ultimă linie, ne confruntăm cu un
viitor înfricoșător, în care chirurgia de rutină, nașterea, pneumonia și chiar
infecțiile pielii pot redeveni amenințătoare de viață”, avertizează Vytenis
Andriukaitis, comisarul european pentru sănătate, cu prilejul Zilei europene de
conștientizare în privința antibioticelor, marcate la 15 noiembrie. „Trebuie să
nivelăm diferențele dintre statele membre UE și să le aducem pe toate la
nivelul statelor celor mai performante”, adaugă medicul lituanian.
Adevărul este că diferențele dintre statele
europene în privința rezistenței bacteriene la antibiotice și a consumului de
antimicrobiene sunt foarte mari. Cele mai recente rapoarte arată, de pildă, că
România se înscrie între „performerii” europeni – asta dacă ar exista vreun top
al celor mai dezastruoase rezultate în privința rezistenței la antibiotice. La
noi, de pildă, mai mult de jumătate din tulpinile invazive de Klebsiella
pneumoniae sunt rezistente la carbapeneme, proporție care a crescut față de
2013, conform datelor publicate zilele acestea de Centrul european pentru prevenția
și controlul bolilor (ECDC). Și tulpinile de Acinetobacter izolate din
infecții invazive prezintă, în proporție de peste 50%, rezistență combinată la
fluorochinolone, aminoglicozide și carbapeneme. În ce privește stafilococul
auriu rezistent la meticilină, țara noastră este regina neîncoronată a Europei:
singura din UE în care tulpinile de MRSA sunt mai mult de jumătate din totalul
stafilococilor aurii izolați din infecții invazive.
Datele sunt la fel de rele și dacă ne
referim la consumul de antibiotice. Conform unui raport comun dat publicității
anul acesta de ECDC, Autoritatea europeană pentru siguranță alimentară și
Agenția europeană a medicamentului, țara noastră este „campioană europeană” la
consumul de antibiotice la om (nu și la consumul pentru animale). Suntem foarte
sus în clasament la cefalosporine din generațiile 3 și 4, primii la
fluorochinolone și nu ne e rușine nici cu consumul de carbapeneme (deși ar cam
trebui să ne fie).
Și totuși, ce face România pentru a combate
rezistența la antibiotice, pentru a reduce consumul nejustificat și pentru a
preveni infecțiile asociate îngrijirilor medicale? Întrebarea e cât se poate de
legitimă, la doi ani de la Colectiv. Răspunsul nu e însă mai mult decât o
ridicare din umeri. Ce face România? Discursuri avem, preocupări îngrijorate
există, mai ales dacă urmărim diversele luări de poziție ale oficialilor. Ce ne
împiedică însă să stabilim programe de stewardship la antibiotice? Managementul
politic al spitalelor, lipsa de interes a medicilor, numărul insuficient de
specialiști în microbiologie, boli infecțioase, epidemiologie și farmacologie
clinică. Poate că toate astea la un loc și chiar mai mult: absența unei
strategii coerente, facerea și desfacerea politicilor de sănătate de la un
ministru la altul sau incapacitatea de a aplica măsuri inteligente, chiar și
atunci când acestea devin obligatorii prin diverse norme legislative.
Datele colectate la nivel european arată
destul de clar că România are o mare problemă la nivel spitalicesc, unde
germenii rezistenți la antibiotice de ultimă linie sunt tot mai frecvenți.
Acolo, discuția nu se mai rezumă doar la utilizare rațională a antibioticelor,
ci este vorba de funcționare în spații improprii, de absența unor protocoale
terapeutice clare și corecte, adesea de lipsa unui laborator de microbiologie
competent, de politici doar pe hârtie pentru prevenția și controlul infecțiilor
nosocomiale, în general de incoerență și de neasumare a responsabilității
pentru rezultatele dezastruoase.
Și atunci, ce ne rămâne de făcut? Am putea,
desigur, să privim peste gard, la ce fac europenii care nu înroșesc hărțile cu
rezistența la antibiotice, poate învățăm ceva de la ei. Am mai putea să gândim
strategii simple și coerente privind prescrierile de antibiotice. Nu ne oprește
nimeni să punem accentul pe igiena personalului medical în spitale, începând cu
banalul gest al spălării mâinilor. Sau să le explicăm pacienților, între două
validări eșuate ale consultației (că tot nu merge SIUI), că antibioticele au
indicații limitate și că, pentru o răceală, un ceai și-un antiinflamator ar fi
de-ajuns.
Dar avem și opțiunea de care acum ne temem
aproape toți, de a-l întreba deschis pe pacient: cât de norocos ești astăzi?
Pentru că o să-ți prescriu un antibiotic. Depinde de noi să nu ajungem acolo.
