Pentru săptămâna aceasta mă gândeam la un cu totul alt subiect. Însă unele evenimente mai recente m-au determinat să propun această variantă. Scriind, am în minte atât importanţa practicării sportului (1), cât și întristarea legată de întrebarea „cât de jos mai poate coborî societatea în care trăim?” (2).

Este cu atât mai mâhnitor având în vedere abundenţa exemplelor – multe în fiecare zi. Dacă ai sta să le analizezi, probabil că nu ai mai putea face nimic altceva pe parcursul zilelor, săptămânilor, lunilor. Iar asta se petrece de zeci de ani.

Și cui îi pasă? Este doar aparent sau este real că „nimănui nu îi mai pasă de altceva decât de interesul propriu”? Cine mai citește? Cine mai analizează? Cine își mai dorește o schimbare în bine? Cine mai realizează ce este bine și ce este rău și care ar fi direcţia potrivită?

Să ne referim la cel mai recent campionat de tenis de câmp din Australia – sport, comentarii, discuţii, acuze, timp pierdut cu mass-media. Ar putea să ne explice care este influenţa acestor intervenţii asupra stării de sănătate fie colegul psihiatru dr. Stroescu, fie alţi colegi cu pregătire în domeniu.

Victoria la simplu masculin a fost una nu neapărat normală sau așteptată, ci una care a restabilit (parţial) „dreptatea”. La distanţă de un an de la o „expulzare” neașteptată și nepotrivită, unul dintre cei mai mari jucători de tenis la nivel mondial a câștigat, prin luptă sportivă, al 22-lea titlu de Grand Slam. Anul trecut a învins (în lipsă) un alt mare jucător, Rafael Nadal. Acum a învins Novak Djokovici. Și totul ar fi putut să rămână în limitele sportului, în limite sportive. Dar... cum așa!? Să analizăm „noi” doar partea sportivă? Imposibil! De ce să nu „atribuim” epitete, de ce să nu „spunem” că este îngâmfat etc.? Altfel spus, „de ce să nu vorbim ca să ne aflăm în treabă”?

Ce înseamnă performanţa

Nu știu prin ce împrejurare și nici ce a contribuit la aceasta (în școala primară eram antitalent la sport și îmi aduc aminte că exact când să se termine clasa a IV-a începuse să îmi placă să joc fotbal), dar la un moment dat am ajuns să practic o sumedenie de tipuri de sport. Școala noastră, nr. 164 din Drumul Taberei, a apărut chiar și în „Flacăra”, fiind considerat un fapt meritoriu că jucăm rugby.

Nu am să uit primul meu placaj – parcă era „rupt din televizor” de la meciurile pe care le urmăream împreună cu tata. Însă cel mai mult am jucat tenis și, cumva, poate exagerat, aș putea spune că am jucat chiar și „de performanţă”. Nu am atins vreun nivel remarcabil, dar am ajuns să înţeleg tenisul de câmp mult mai bine în comparaţie cu alte sporturi și mult mai bine în comparaţie cu mulţi comentatori (de specialitate) și cu mai toţi chibiţii.

Ca atare, pot să văd și ce este ușor de văzut, ce apare la suprafaţă, dar și ceea ce este mai ascuns unui necunoscător sau unui comentator care se crede zeu și ne „pedepsește” afirmând că nu va comenta finala din acest an (și ce dacă?).

Nole nu este îngâmfat. Dimpotrivă. Nole este un foarte mare jucător, cu tot ce îi este caracteristic unui mare jucător, inclusiv o muncă titanică, o muncă pe care nimeni nu o va înţelege dacă nu practică sportul la nivel de performanţă, acolo unde ne putem aminti de modul în care se purtau spartanii.

Și iată cum, din cauza răutăţii lumii în care trăim, în loc să urmărim liniștiţi campionate desfășurate cu fair-play și să admirăm ce este de admirat, dar mai ales să ne gândim la cât de important este să facem și noi puţin sport, să ne îndemnăm copiii, nepoţii, prietenii să facă sport, ajungem să ne întrebăm „cât de jos mai poate coborî societatea în care trăim”?