La începutul anilor ’60, şcoala franceză de
geriatrie (A. Huet între alţii) lansa o sintagmă care avea să se răspândească
cu repeziciune şi să fie adoptată în multe ţări: vârsta a treia, pentru a defini plastic şi într-un fel metaforic,
poetic şi chiar eufemistic oarecum, populaţia vârstnică; integrată, în limbajul
„laic“ şi chiar în cel ştiinţific – sociologic şi medical – definea o categorie
a populaţiei care, în intenţia iniţiatorilor, delimita populaţia în retragere
pentru limită de vârstă – pensionarii. De-a lungul anilor evoluţia procesului
de îmbătrânire a adăugat, progresiv, ani din ce în ce mai mulţi duratei medii a
vieţii – peste un deceniu între anii ’60 şi prezent, pentru ţările cu indice de
îmbătrânire înalt –, ceea ce a impus mai multe propuneri de clasificare a ceea
ce se înţelegea prin „vârsta a treia“, pentru că un subiect octogenar
(nonagenar şi chiar centenar – din ce în ce mai frecvent întâlniţi) era
diferit, având alte caracteristici biologice, somatice, funcţionale şi sociale
decât unul sexagenar. A fost necesară şi revizuirea limitei de intrare în vârsta
a treia: în loc de 60 de ani – 65 şi chiar, după unii, 70–75 de ani. Ca urmare,
sintagma în discuţie, folosită în limbajul de specialitate, prea largă, mai puţin
precisă, păstrându-şi totuşi utilizarea în sens general, în limbajul obişnuit,
a început să fie mai puţin folosită în limbajul ştiinţific.
O altă tendinţă, firească, în ciuda opoziţiei
pe care o întâmpină, este prelungirea limitei de vârstă pentru pensionare şi
egalizarea acesteia pentru ambele sexe. Am menţionat că este firească, deoarece
viaţa omului a înregistrat un spor de ani şi chiar de capacităţi de activitate,
iar limitele vârstei de pensionare trebuie corelate cu evoluţia; pe de altă
parte, femeile trăiesc, în medie, cu şapte ani mai mult decât bărbaţii
(procesul de „feminizare a îmbătrânirii“); dincolo de argumentele biologice
există şi argumente sociale şi economice care obligă la aceste schimbări.
Alungirea perioadei de viaţă care se
consideră delimitată ca „vârsta a treia“ – în mai multe ţări cu indice de îmbătrânire
demografică înalt, durata vieţii a atins şi chiar depăşit 80 de ani – a făcut să
fie propuse periodizări care, dincolo de limitele cronologice, au o justificare
biologică, funcţională, privind capacităţile de activitate, nivelul de
integrare socială, autonomie/dependenţă. Există mai multe periodizări, cea a
OMS fiind cea mai folosită: 1) vârstnici: 65–74 de ani; 2) bătrâni: 75–89 de
ani; 3) longevivi (macrobioţi): 90 de ani şi peste; 4) centenari: 100 de ani şi
peste. Numărul acestora din urmă este în creştere, urmând să ajungă la 3,2
milioane în 2050 la nivel mondial – de 10–12 ori mai mult decât în prezent.
Raţiuni ştiinţifice şi etice au determinat în
ultimii ani, în afara clasificărilor şi periodizărilor menţionate, schimbări de
denumiri, adresabilitate, definiţii şi delimitări privind domeniul populaţiei vârstnice,
categoria cu pondere în creştere în ansamblul general al populaţiei generale,
cu impact social, economic, cultural şi etic în societatea contemporană, schimbări
încă insuficient cunoscute şi, în consecinţă, insuficient aplicate. Astfel,
organismele internaţionale (ONU, OMS, grupurile de etică) recomandă utilizarea
sintagmei de „persoană în vârstă“, în locul termenului de „bătrân“, care a dobândit
în timp o conotaţie negativă, fiind asociat cu boală, handicap, degradare,
dependenţă; apropo de handicap, sintagmele „persoană cu handicap“, „persoană cu
dizabilităţi“ pătrund foarte greu atât în limbajul comun, cât şi în cel
profesional, fiind încă destul de mult folosit termenul, apelativul de
„handicapat“, „handicapaţi“. Din fericire, în ţările occidentale, aproape s-a
generalizat utilizarea denumirii de „seniori“; din nefericire, la noi auzim
adesea: boşorog, băbătie ş.a. Din păcate, limbajul medical este încă dator
eticizării limbajului propriu, fiindcă, deşi neintenţionat, stigmatizăm pacienţii
noştri, atunci când ne exprimăm, nu rareori, din grabă şi superficialitate:
canceroşii, ulceroşii, epilepticii, ciroticii ş.a., apelative discriminative,
aceşti semeni ai noştri suferinzi nefiind vinovaţi pentru neşansa de a fi
bolnavi. Cineva reflecta cu multă
dreptate: „boala nu este altceva decât o alternativă a existenţei“; mai devreme
sau mai târziu fiecare din noi, astăzi jucând rolul de „sănătos“, îl va juca şi
pe cel de „bolnav“.
Revenind la sintagma „vârsta a treia“, se
pare că aceasta înregistrează un recul în limbajul profesional şi ştiinţific, rămânând
să-şi păstreze locul în limbajul obişnuit, în cel jurnalistic; aceasta pentru că
nu mai este atât de definitoriu cum o cer exigenţele ştiinţifice, rigoarea
cercetării; o dovadă, în condiţiile evoluţiilor demografice că vârsta a treia
nu mai acoperă realitatea, este faptul că s-a făcut necesară introducerea
categoriei de „vârsta a patra“ şi chiar de „vârsta a cincea“, ceea ce face
derutantă şi dificilă delimitarea potrivit „numerotării“. În sfârşit, ar fi şi
un alt motiv: ne referim la „vârsta a treia“ fără a evoca „vârsta întâia“ şi „vârsta
a doua“, care ar legitima vârsta a treia şi, în general, clasificarea vârstelor
prin numerotare; am putea, folosind „vârsta a treia“, subînţelege şi „a patra“,
„a cincea“ şi, cine ştie, în viitor, „a şasea“, ca fiind incluse în cea de „a
treia“?
Şi, în final,
o întrebare la care se impune un răspuns: ce punem în loc? Pentru denumirea şi
delimitarea acestei categorii de vârstă avem sintagme precis acoperitoare:
„populaţie vârstnică“. În cercetarea ştiinţifică, medicală, sociologică, în
demografie se va utiliza clasificarea recomandată pe plan internaţional de
experţi (ONU, OMS), ca şi alte clasificări propuse de unii cercetători şi experţi,
adaptate obiectivelor unor cercetări şi studii.