Astfel, epidemiile de ciumă sau cele de holeră au reușit să fie ţinute în frâu cu ajutorul măsurilor luate de către mai marii conducători, măsuri care nu au fost deloc permisive.

Un prim lucru pe care aș vrea să-l subliniez este faptul că, pe lângă oameni, erau ţinute în carantină și produsele care ajungeau în „Prinţipat”.

În legătură cu persoanele ce ajungeau în teritoriu, după ce erau supuse unui scurt set de întrebări aveau îndatorirea de a se lăsa consultate de către un „dohtor”. De asemenea, privitor la  hainele și bunurile lor, indivizii aveau obligaţia de a le da spre curăţare conform normelor sanitare.

Următoarea procedură viza curăţarea trupului celui ce călătorește și îmbrăcarea cu haine primite de la autorităţi, procedură ce se completa cu „privarea de libertate” pentru o perioadă de 4 zile, într-o cameră special creată.

În situaţia în care omul nu prezenta simptome devenea liber să plece, dar dacă prezenta „semne de ciumă”, sancţiunea era aceea de a nu fi primit în teritoriu.

După cum am menţionat mai sus, bunurile treceau și ele printr-un ritual pentru a se preveni răspândirea ciumei. Astfel, Regulamentul Organic al Valahiei împărţea mărfurile în patru clase.

Prima dintre ele viza niște excepţii ale unor bunuri ce nu erau supuse procedurilor de curăţare, ca de exemplu untdelemnul, măslinele și așa mai departe.

A doua clasă stabilea că unele produse pot fi curăţate doar cu apă, cum ar fi lămâile, sau că procedura de îndepărtare a microbilor presupunea arderea „înfășurărilor întru care erau învăluite”, urmată de stropirea cu apă a cutiilor în care erau ambalate, acestea nefiind, de asemenea, supuse unei perioade de carantină.

A treia clasă era formată din produsele care era necesar „să se întinză și să aerisească”, cum ar fi textilele, bunuri ce se impunea a sta în carantină pe o perioadă de 16 zile.

Ultima clasă avea în vedere obiectele care tranzitau o perioadă de carantină de 42 de zile, cum ar fi lânurile. În privinţa blănurilor exista o reglementare specială, astfel că acestea aveau un termen de carantinare de 24 de zile.

Referitor la pedepsele aplicate în această perioadă pentru nerespectarea dispoziţiilor sanitare, acestea cunoșteau o severitate ridicată. Astfel, se știa că persoana care va intra pe teritoriul Tării Românești fără a sta în carantină se va „trimite la ocnă, pentru toată viaţa”.

În schimb, pentru situaţia în care călătorul introducea și mărfuri, pe lângă munca în ocnă se dispunea inclusiv confiscarea bunurilor trecute fără respectarea normelor în vigoare.

De asemenea, „cei care vor fi ascuns lucruri și să vor dovedi la sfărșitul sorocului carantinelor, să vor îndatora a face carantină a doilea oară”.

Pe lângă reglementările acestea, se mai prevedea o sancţiune pentru individul care atingea un om sau un bun ce se afla în stare de carantină, pedeapsa fiind aceea de a fi carantinat.

Așa cum putem observa, măsurile ce au rolul de a preîntâmpina răspândirea bolilor nu reprezintă un element de noutate. Astfel, putem constata faptul că sănătatea populaţiei a reprezentat o prioritate încă din cele mai vechi timpuri.

Cu toate acestea, din păcate, în ciuda sancţiunilor impuse în zilele noastre și a eforturilor considerabile pe care autorităţile le întreprind, populaţia se expune riscului de a fi infectată, supoziţia „mie nu mi se poate întâmpla” conducând la o creștere accelerată a numărului de noi cazuri.