Voi menţiona doar una: un fond de investiţii, finanţat în majoritate de Biserica Ortodoxă a Greciei, a preluat cea mai importantă companie de asigurări din România.

Nimic nou. Tranzacţiile, de orice fel, nu-i sunt străine deloc Bisericii. Una dintre prezentatoarele știrilor respective m-a întrebat despre ceva, ce a devenit un șablon în dialogurile pe care le port cu jurnaliștii: faptul că, în 2008, am propus și am susţinut, la UMF Iași, cursul „Medicină și Religie”, ori că am publicat volumele „Sensul Durerii” (2008) și „Durerea în Lumina Ortodoxiei” (2010).

Afirmaţii reevaluate

Multe dintre cele scrise ori afirmate odinioară au intrat într-un proces de reevaluare. Și voi cita doar introducerea postfeţei uneia dintre cărţile menţionate: „Ce-aș fi fost dacă n-ar fi existat durerea în viaţa mea?”. La acea vreme, după peste un deceniu de lectură a mii de texte despre suferinţă, ajunsesem să consider durerea drept „luminător al existenţei” mele. Mă impregnasem cu credinţele altora, care îmi construiseră o convingere cu care astăzi nu mai rezonez.

Poate cea mai pregnantă experienţă a întâlnirii cu un discurs religios ce preamărea valoarea salvifică a durerii a fost la Mănăstirea Diaconești, unde l-am ascultat pe înfocatul Amfilohie Brânză. Tot ce rostea era un îndemn la luptă: cu evreii, cu masonii, cu Uniunea Europeană și cu oricare entitate care, în opinia lui, plănuia să distrugă Biserica lui Hristos.

Nu vorbea despre Iisus cât vorbea despre alţii. Despre cei haini și străini care ne produc durere. O durere care, în final, ne duce direct în Rai. De unde-i venea această pornire? Mi-a fost ușor să înţeleg când am văzut că în chilie avea o „icoană” în care era reprezentat „Sfântul C.Z. Codreanu”. Un asemenea personaj le vorbea zilnic oamenilor și, cu orice ocazie, sărbătoare creștină sau conferinţă publică, studenţilor din diverse centre universitare!

Speranţa mântuirii

Pe lângă astfel de sutaniști se învârt multe doamne și domnișoare pioase, în speranţa dobândirii mântuirii sau, măcar, a unui soţ. Îmi amintesc adesea că întâlneam, într-o mănăstire ieșeană, o doctoriţă care, la finalul programului de spital, venea și spăla podelele pe care urma să treacă, triumfal, un alt personaj care nu mai contenește a apărea zilnic pe toate „sticlele”.

Așteptam în urmă cu un an să intru în biroul unei înalte feţe bisericești. Pe lângă penibilul priveliștii – tineri preoţi cu soţii îmbrăcate în port popular, dar cu încălţăminte (ne)populară –, lesne puteam auzi ce se discuta dindărătul ușilor: doar aspecte financiare și cum să se monetizeze serviciile religioase. Iar eu mergeam să îmi ofer serviciile, voluntar, unor personaje care știau foarte bine că misiunea lor este aceea de a înmulţi „bănuţul văduvei”.