Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Cântecul de luptă

Viața Medicală
Dr. Gabriel DIACONU vineri, 11 noiembrie 2016
    Dincolo de zecile de editoriale – majoritatea reflecții asupra habitatului nostru natural – scrise în peste trei ani de colaborare cu „Viața medicală“, am contribuit, într-un număr limitat de cazuri, și cu unele considerente despre viața mea profesională dar și din domeniul meu relativ îngust de muncă: psihotraumatologia. E o avenă destul de obscură, greu de despărțit de altele conjuncte, dar care devine intens vizibilă în fluorescența crizei. Abia atunci ai să-i vezi pe psihiatrii și pe psihologii care s-au format în așa ceva și cu atât mai mult când criza e una de grup, când se petrece o catastrofă. De-a lungul timpului am făcut atât muncă de teren, cât și construcție de modele și analiză în privința evenimentelor adverse care ating comunitatea în grup. În afara României sunt cunoscut pentru participarea mea în analiza urmărilor războiului din Kosovo, munca pentru UNICEF, dar și poziția directorială într-una din secțiunile-cheie ale Asociației mondiale de psihiatrie (WPA), cea privind consecințele torturii și persecuției. În România, de când m-am întors, în 2008, am făcut muncă voluntară după explozia de la maternitatea Giulești, în 2010, dar și în 2013, după accidentul de autocar din Muntenegru, sau după prăbușirea avionului Romatsa în Apuseni, în 2014. Cel mai recent am fost voluntar în Amatrice, Italia, după cutremurul care a curmat trei sute de vieți. Și anul trecut, pentru o vreme, am coordonat primul grup interdisciplinar de intervenție în criză (GIIC), după incendiul din clubul Colectiv.
   E foarte posibil că cititorul va găsi, la ora la care aceste rânduri vor fi publicate, subiectul relativ consumat. Va fi fost deja epuizat de televiziuni, de tabloide, de mărturii, suspine și ronhus politic. Astfel că mă adresez mai degrabă fraților și surorilor mele din corpul medical. Mă adresez autorității și autorităților care desfășoară muncă – potrivit fișei postului – în situații de criză. Am să fac, pe scurt, o pledoarie pentru continuarea GIIC, într-o formă sau alta. Pun drept referință de subsol experiența mea prin toate aceste lucruri trăite în ultimii șase ani, dar și cei mai bine de zece ani de experiență în psihotraumă și intervenția de criză.
   În orice catastrofă se recunoaște momentul zero, când are loc nenorocirea. Obligatoriu, vei avea victime, cei expuși primar la sinistru. Aceste persoane vor trăi sau vor muri. Mai mult decât cazuri index pentru intervenant, apoi pentru medicul care tratează supraviețuitorul, vorbim de oameni în deplinătatea lor. Oameni care au un întreg sistem de relații, de sânge, de amiciție ori strict de proximitate. În raza lor imediată se află, în medie, șase-opt persoane apropiate, care, secundar, vor suferi urmări emoționale imediate, indiferent dacă victima trăiește sau moare. Reculul emoțional trebuie preluat de profesioniști în acordarea de sprijin psihologic, o recunosc toate canoanele de practică. Modelul practicat de GIIC, după Colectiv, a fost unul de construcție a resursei umane, proactiv, dar pasiv. Practic spus, am avut centre de permanență, cu psiholog, cu asistent social, în toate centrele care ne-au permis prezența, pe perioada fazei zero de criză. Oamenii noștri au muncit, au preluat cazuri, dar, foarte important, și aparținători terifiați, speriați, supărați, furioși, disperați de cele petrecute. Oricine a dorit să discute cu psihologul a putut face asta. Am avut un număr unic de call center, care a funcționat trei luni înainte de a fi relocat către Ministerul Sănătății. Oricine a avut nevoie de asistență socială a avut un asistent la dispoziție. Spre sfârșitul intervenției, pe partea de sprijin psihosocial, acoperisem aproape 90% din cazuri. Fiecare centru de permanență comunica, în timp real, cu un coordonator zonal, care, la rândul lui, comunica periodic cu coordonatorul general. Am stabilit, între medici, psihologi și asistenți sociali, un sistem flexibil de sprijin reciproc. Și, lucru care a fost o premieră pentru România, am gândit o falangă mobilă, pe care-am numit-o CIPS (celulă de intervenție psihosocială). CIPS, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe, cu Ministerul Sănătății, dar și cu ONG-uri partenere, a gestionat aspectele umane ale repatrierii pacienților din Colectiv și familiilor acestora.
   A fost nevoie să desenăm trasee noi, din perspectiva circuitelor de comunicare și a fluxului operațional (cine face ce, când și cum). Și să facem totul extrem de rapid, în condiții reale, în teatrul de operațiuni. Îi spun teatru de operațiuni pentru că, deși întâmplată în vremuri de pace, tragedia Colectiv este adânc înrădăcinată, ca model și evoluție, în orice altă catastrofă (fie că e seism, taifun, tsunami sau război) și a trebuit tratată ca atare.
   Că România ultimilor 25 de ani nu a creat o structură integrată psihosocială, care să vină complementar în ajutorul contingentului medical e o racilă pe cât de veche, pe atât de rușinoasă. Nu condamn lipsa de viziune, nici daltonismul înaintașilor. Observ, la rece aici, reflexul de a desconsidera atât psihologul, cât și psihiatrul ca fiind parte a echipei de lucru. Și mi-aduc aminte de o scurtă confesiune a prietenului meu drag și mentor, profesorul Dan Mircea Enescu, cu care discutam, la un an după tragedia de la Giulești, despre feedbackul primit de la cei de la Institutul Schreiner (SUA) la scurt timp după conflagrație. Le-a spus că are tot ce e nevoie medical, dar nu știe, simte că-i mai trebuie ceva. Și-mi spunea, zâmbind la întâlnirea noastră fatidică, de răspunsul lor: „get a good shrink“ (fă rost de un psihiatru bun). L-am avut din nou alături, acum un an, în efortul uriaș de a canaliza eforturi în sprijinul zecilor de supraviețuitori ai dezastrului din Colectiv, unii răsfirați prin toată Europa, alții prin spitalele Capitalei. Nu ne-a ajutat decât instinctul și încrederea reciprocă în momente când am avut de impus leadership, sobrietate și coordonare unor entități dezarticulate, deconcentrate și supuse propriilor reguli de orgoliu.
   O spun, fără pretenția unui hybris personal, că în situații extreme e nevoie de oameni care au nu doar expertiză, ci și o conectomică particulară în felul de a impune leadership. Coordonarea nu are voie să fie șovăielnică, inconsistentă sau adversarială. Ne-au fost utile – dincolo de vreo formă de recunoștință în cuvinte – prezența și viziunea profesorului Dorel Săndesc, la vremea respectivă secretar de stat în MS, precum și abilitățile lui diplomatice de a negocia situații aparent imposibil de reconciliat între entități guvernamentale, neguvernamentale și medicale. Mașinăria de intervenție, după Colectiv, a presupus armonizarea, ca într-o orchestră, a unor instrumentiști care nu mai cântaseră niciodată împreună. Și care, pentru prima oară în istoria liberă a României, au trebuit să aleagă ce vor cânta: un marș funerar, o fugă sau – în cele din urmă – un cântec de luptă. Fapt e că am luptat, chiar dacă periodic am falsat. Chiar dacă, frecvent, ne-a lipsit partitura. Am cântat. Și din tot acest efort trebuie să rămână ceva. În urgența majoră, în tot ce înseamnă cod roșu sau alb de intervenție, psihiatrul și psihologul sunt chemați să stea, umăr la umăr, lângă frații lor intervenanți. Am văzut performanța lor în Amatrice, în august anul acesta, atât în taberele de refugiați, cât și în mitigarea relației cu haloul de persoane afectate. Nu doar că și noi putem, în România, să implementăm un astfel de model. Suntem obligați să o facem. Și rapid. Înainte de un nou dezastru. Să facem nu doar pentru că iarna îți faci car și vara sanie. Ci pentru că e greu. Dar în același timp, bine.

 

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC