La o conferinţă recentă, unde povesteam despre comunicare și relaţia medic-pacient, un doctor a întrebat ce poţi face în cazul pacienţilor care vorbesc foarte mult despre lucruri absolut irelevante pentru motivul prezentării în cabinet sau despre ceea ce medicul poate face pentru pacient.
Ne-am concentrat foarte mult asupra unui aspect: acela de a-i spune într-un mod care să nu lezeze niciun orgoliu că în puţinele (câte mai exact) minute rămase vor fi nevoiţi să dea atenţie aspectelor de sănătate care îl îngrijorează. Am explorat modalităţi prin care medicul să spună cum că, din păcate, are resurse limitate de timp și că ar trebui să se concentreze pe anumite lucruri care ţin de problema pentru care s-au prezentat la cabinet (și nu, publicul nu includea și psihiatri). Că, făcând astfel, pacientul ar putea să beneficieze de un diagnostic corect și de un tratament mai potrivit pentru suferinţa și contextul său. Și părea că întreg publicul era mulţumit de soluţie. Eram și eu, la rându-mi, destul de mulţumit de rezultat.
Meditând ulterior la cele întâmplate, așa cum m-am obișnuit de o vreme, m-am gândit că probabil soluţia găsită ar fi mers bine în patru din cinci cazuri, și-așa destul de rare sper. Unde s-ar putea să nu meargă? Cât de frecvent și cât de periculos ar putea fi? Și mi-am dat seama că ar putea să nu meargă atunci când medicul sare la concluzii mult prea repede.
Când nu-și asumă deliberat riscul de a-l lăsa pe pacient să bată câmpii unul–două minute. Ce-ar pierde dacă ar face-o? Fix două minute și să sperăm că nu și răbdarea. Ce-ar câștiga? Probabil ceva încredere din partea unor pacienţi care, voluntar sau nu, testează medicii ca să vadă în ce măsură le pasă de ei ca oameni. Și o mai mare încredere în medic duce la o mai bună aderenţă la tratament și la rezultate mai bune ale acestuia. Asta în caz că doctorul chiar dorește asta.
Probabil că ar putea obţine câteva informaţii indirecte care să poziţioneze mai bine pacientul în contextul diagnosticului.
Poate că este un caz mai aproape de sfera psihiatrică sau pur și simplu omul are un context patogen.
Probabil ar putea obţine informaţii în baza cărora ar putea personaliza mai bine opţiunile de tratament.
Poate că pacientul cu greu își poate îngriji sănătatea din varii motive: economice, culturale, sociale sau priorităţi diferite.
Probabil că ar putea afla un motivator intrinsec al pacientului care să-l facă să-și dorească vindecarea acolo unde aceasta este posibilă sau să își administreze mai bine simptomele acolo unde nu e posibilă.
Mă tem însă de faptul că atunci când medicul sare mult prea repede la concluzii, acel unu din cinci cazuri apare mult mai frecvent.