Literatura
este firea celor spuse ori nespuse, gândite ori închipuite, văzute ori
nevăzute, dorite ori nevoite, a rămânerilor ori plecărilor, a celor amintite
sau răspândite, îndreptate ori regretate. Ființa este ceea ce se răspândește
din sine spre lume, făcând ca lucrurile pe care le putem cuprinde cu simțurile
să fie ori frumos-urâte, ori urât-frumoase conținând seva dulce-amară a
poeziei. Aceasta din urmă este o locuire, pentru că așa cum bine sună versul
lui Hölderlin – „Poetic locuiește omul pe acest pământ“ –, poezia este o casă,
un acoperiș, o grădină. Dacă nu locuim poetic în lumea care ne înconjoară, ne
așteaptă neființa.
Ocupația
literară ori poetică este considerată pentru mulți o „cădere“. O cădere precum
una de pe Terra pe un astru. Se poate vorbi și despre o „decădere“ în
literatură, unde este vorba de renunțarea la cursul obișnuit al existenței
pentru a duce o viață boemă. În condiții extreme, această viață boemă ajunge să
fie o viață de „clochard“, care sacrifică toate beneficiile civilizației
pentru o speranță literară consacrată. Riscul ca succesul să se lase așteptat,
așa cum se întâmplă de exemplu în cazul genialului vagabond balcanic Panait
Istrati, este foarte mare. Putem căuta, în aceste cazuri, un tip special de
personalitate, pe care am numit-o anormopată.
Spre
deosebire și în opoziție cu personalitatea normopată, care se caracterizează –
după psihiatrul german A. Krause – printr-un continuu efort de conformare la
diferitele categorii de reguli, anormopații nu acceptă să se plieze niciunei
constrângeri socio-culturale, trăind o viață indigestă. Cu toate acestea,
dintre ei s-au recrutat cunoscuți artiști și scriitori. Poate tocmai ruperea
cutumelor dezlănțuie o energie care, nestânjenită, se află la originea unei
creativități ce nu ține seama de prejudecata conform căreia arta ar fi o
meserie și talentul un atestat. Arta este produsă și facilitată de ceea ce se
petrece și în sânul Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România.
