Salonul are patru paturi. Pacienţii de la Ortopedie sunt de obicei oameni în vârstă. Noi îi umplem de aramă, arămuri, armuri, să învingă timpul. Timpul care, după o vreme, devine casant.

Moș Toader se foiește între perne. Din tremuratul degetelor descojește o portocală pe care apoi o miroase nehotărât și o pune deoparte. La un moment dat nu mai rezistă. Infirmiera îi aduce vasul de sticlă.

– Lăsaţi-mă singur. Mă descurc. Nu sunt în primejdia unei corăbii care se scufundă și să vină cineva să mă scape. Cu toate că sunt moș și am peste sută... dacă nu mi-aș fi cotonogit piciorul ăsta, mi-ar fi plăcut, domnișoară, să vă dansez un pic. Dar doctorii îmi promit că mă vor face la loc cum am fost, ce ziceţi, e posibil?

Se acoperă cu pătura. Poartă plete și barbă și vorbește mereu. A fost învăţător de ţară. Are figură de sfânt poznaș. În salon este frig, după o avarie la instalaţia de gaze a spitalului.

– Nu se mai termină poveștile omului. Ne naștem și trăim ca să avem ce povesti la strănepoţi, dar eu nu mai am pe nimeni. Și ca să nu pierdem verigile de legătură dintre neamuri, că toţi unul suntem, acum vă am pe voi.

Povestea lui Moș Toader

Cele trei femei din salon, întoarse cu spatele, se răsucesc cu faţa spre el, să-l asculte.

– Au plecat de mult nepoţii mei și duși au fost. În tinereţea mea nu se pomenea așa ceva, am luptat pentru libertate, ne-am adunat, băietanii din sat, sub un stejar, ne-am îmbrăţișat și am plecat la moarte. Doar eu m-am întors viu, ca un câine costeliv. Ce rușine mi-ar fi fost să nu mă întorc... fie și de la moarte. Sunt de mult pe aici și am rămas singur printre voi.

Nimic nu mai e cum a fost. Mâncam și beam și munceam ca un bivol, iar seara citeam la lampa cu gaz din Biblie și din Eminescu și din cărţile de istorie. Știam pe dinafară toţi psalmii și sute de strofe și mă mândream cu toţi domnitorii.

La oraș îmi plăcea să intru în cafenele, să ascult muzică de pahar, citeam ziarul și plecam fără să mă ating de băutură. Satele erau frumoase, albe, cu nestemate pe drum. Pe șanţurile înierbate pășteau vitele. Oamenii ședeau duminica la poartă, frumos îmbrăcaţi, pe băncuţe, după ce se întorceau de la biserică, să îl aștepte pe Dumnezeu să le treacă pragul.

Am pierdut din nădejde când au venit de la oraș cu asfaltul, apoi cu conductele scobite în pământ, toate frumuseţile se răvășiseră. Parcă nici
Eminescu nu mai avea atâta dor. Copiii mi-au murit mai demult. Băiatul nu împlinise 70 de ani, pe fată am pierdut-o când avea 69. Pentru mine erau tineri. Tatăl meu, la 103 ani, mergea călare.

Până la vârsta de 70 ești neștiutor, oricât ai învăţa. Înţelepciunea apare când toate simţurile se împietresc și ţi-a scăzut pofta de mâncare. Ce să mai zic de nepoţi. Neștiutor am umblat și eu prin lume, o voce, o șoaptă îmi dicta ce să fac și tot ce făceam parcă făcusem de mii de ori înainte.

Aproape surd am făcut războiul al doilea, stăteam cu urechile astupate să nu aud plânsetul îngerilor la căderea obuzelor, închideam ochii să nu văd ciungii și chiorii după limpezirea cerului. Mă simţeam ca un fum, ca o fantomă între două prăpăstii, un ieri și un mâine, dus de vânt.

A trebuit să ucid, dar nu eram însetat de sânge, nici nu știu dacă am nimerit pe cineva, nu-i uram pe dușmani, deși le-aș fi mâncat urechile lor păcătoase, eu luptam pentru libertatea mea și alor mei. Îmi ţineam ţigările la cingătoare și purtam cizme înalte de piele.

Noaptea vorbeam cu femeia mea în somn. Mi-era un dor năprasnic de ea. Ea era nostalgia mea, neîmplinitul după care tânjeam. Îmi mototoleam în braţe chipiul. Afară, stelele scăpărau. Era frumoasă ca o Ileană Cosânzeană, Ileana o și chema.

O lăsasem cu copiii mici și cu lacrimile pe obraz. A murit și ea tânără, nu avea încă 80. Ce femei cuminţi erau atuncea... O iubeam ca pe ţară, nu făceam diferenţă. După ce am plecat la război, a luat coasa din cui, apoi sapa, și cu copiii pe ogor, nu a lăsat pământul să piară. Așa au făcut toate femeile, să ne trimeată nouă, pe front, pâine. Am găsit-o la fel de frumoasă, dar eu nu mai aveam un ochi; era ochiul pe care i-l lăsasem celeilalte iubite.

Trândăvia, o mare rușine

– Nu te mai aprinde așa, moșule, că ni se face și nouă dor de bărbaţii noștri, duși demult.
– Lăsaţi-l pe dascăl să vorbească! Voi aţi priceput ceva din viaţa asta? Că eu, în afară de muncă, nu am priceput nimic.

Moș Toader, cum singur își spune, scoate tabachera de la brâu și răsucește o ţigară din care nu fumează niciodată.

– Stau cu ochiul ăsta zdravăn în tavan zile și nopţi și văd de parcă i-aș avea pe amândoi, doctorii spun râzând că e singurul organ bun pe care îl mai port cu mine. O văd pe mama cum îmi face cu mâna. De ce nu o uit? Nu o uit defel! O văd și pe Ileana mea. Ea îmi spune să nu mă grăbesc, că de acolo, suta de ani nu e nimica. Dar mie, acuma când am căzut, mi s-a deschis pământul și a zis că vrea să mă înghită.

– Taci, moșule, că dacă voia, te și înghiţea și nu mai ședeai de vorbă cu noi, acuma.

– Mi-am făcut datoria, mi s-a terminat drumul, să-mi fie de bine. Și îl văd des și pe Dumnezeu. De când îl văd pe El, mi s-a ușurat inima și nu mai plâng ca o muiere proastă, că așa plângeam, de urât, de frică.

– Și despre ce îi spui?

– Despre bătrâni uitaţi, despre copii flămânzi și oameni care trăiesc pe stradă, despre crime făcute în numele credinţei, despre nevoia de pace și încă despre oamenii gigantici care mai sunt și nu îi vede nimeni, despre pământul ăsta care se cutremură zi de zi și se preface... și nu știu în ce se preface. Cu Dumnezeu nu mă simt singur și nici nu mă tem.

Poate mă lasă, când plec, să-mi iau și tabachera cu mine. El are răbdare și mă ascultă. Și L-am întrebat de ce ne naștem și de ce muncim atât. Și știţi voi ce am înţeles eu, de ce muncim? Ca să nu ne rușinăm. Căci trândăvia noastră înaintea tuturor creaţiilor lui Dumnezeu, furnici, albine, fluturi, animale, flori, pomi care dau roade, este o mare rușine, iar omul care nu muncește devine stricător.

Și-a făcut bagajele și a plecat

Scriam la birou și ascultam. Mi-era rușine. Habar n-avem să preţuim. Da, alţi oameni erau, alţii suntem. Am pierdut dialogul cu Dumnezeu, cu pădurile, cu ţara... Am pierdut dialogul dintre noi. El nu le-a pierdut, el încă mai respiră din dragoste și din aerul pădurilor de altădată.

A fost operat pentru fractură de șold și preluat de un azil de bătrâni. A mai trăit doi ani. Apoi, și-a făcut bagajele și a plecat la Ileana. Avea 106 ani.

Citiți și: Doare cu lacrimi