Situaţia
uneia dintre cele mai importante instituţii a sistemului de sănătate românesc –
Institutul „Prof. dr. I. Cantacuzino“ – pare să nu intereseze pe nimeni.
Acoperitor al unui domeniu strategic, capabil nu doar să se autosusţină, dar
chiar să producă profit, simbol global al ştiinţei medicale româneşti,
Institutul „Prof. dr. I. Cantacuzino“ este pe cale de dispariţie. Autorităţile
(legal) competente fie sunt incompetente, fie au alte interese.
Decret regal pentru o
somitate
Cel
căruia toată lumea îi spunea Profesorul, dr. Ion Cantacuzino este urmaş al
marii familii a Cantacuzinilor, prezentă de sute de ani în istoria României.
Tatăl său, Ion C. Cantacuzino, a fost un unionist de seamă, membru al adunării
ad-hoc din 1857 şi al adunării elective a Munteniei (1859) şi ministru al
cultelor şi instrucţiunii publice sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
După
educaţia aleasă primită acasă, Ion Cantacuzino este trimis, la 16 ani, la
liceul „Louis le Grand“ din Paris, una dintre cele mai bune şcoli din Europa.
Este coleg aici, printre alţi tineri care vor deveni nume de referinţă ale Franţei,
cu Romain Rolland. Talentat la limbi străine şi istorie, cel mai premiat dintre
bacalaureaţii liceului. Absolvă în 1885 Facultatea de Litere şi Filosofie de la
Paris, revine în ţară pentru a-şi satisface serviciul militar, apoi se întoarce
la Paris şi se înscrie la Facultatea de Ştiinţe. Este coleg şi prieten cu Emil
Racoviţă. Descoperirile lui Pasteur îl fac să se înscrie şi la Facultatea de
Medicină. Face faţă cu brio la solicitările şi standardele celor două facultăţi.
Îşi găseşte timp şi pentru literatură, operă şi pentru a descoperi muzeele
pariziene. Din 1892, se dedică microbiologiei la Institutul Pasteur, devenind
asistentul profesorului Ilia Mecinikov, cel care avea să devină laureat al
premiului Nobel, considerat părintele imunologiei.
În
1894 revine în ţară şi până în 1896 predă la Iaşi, unde îşi amenajează un
laborator, primul de acest fel din ţară. Pleacă din nou la Paris, la Institutul
Pasteur, iar în 1901 se întoarce la Bucureşti, ca profesor la Facultatea de
Medicină. Înfiinţează un laborator în cadrul Institutului de Bacteriologie şi
pune, practic, bazele microbiologiei şi imunologiei româneşti. Înfiinţează
Revista Ştiinţelor Medicale, Annales de
Biologie şi Archives Roumaines de Pathologie Experimentale et de Microbiologie.
Este
autor al Legii Sanitare din 1910 şi a înfiinţat şase laboratoare antiepidemice
în ţară. La 16 iulie 1921, prin mare decret al Regelui Ferdinand I, se înfiinţează
Institutul de Seruri şi Vaccinuri, care primeşte de la înfiinţare numele
primului său director: „Prof. dr. Ion Cantacuzino“. Este al doilea institut de
acest fel din lume, după Institutul Pasteur!
La
14 aprilie 1934, Profesorul se stinge din viaţă în urma unei pneumonii pe care
o contractase înfruntând vremea rece la funeraliile lui I. G. Duca. A lăsat în
urmă o moştenire uriaşă, pe care regimul comunist a respectat-o în totalitate.
Rostul moştenirii şi
obligaţiile celor care vin
Profesorul Cantacuzino nu a lăsat moştenire
naţiei române un simplu laborator. Ce ne-a lăsat el este o instituţie-simbol a
societăţii noastre, o parte a ştiinţei medicale a lumii de o valoare
inestimabilă. Forţa acestei moşteniri a traversat anii şi iată-ne, la 81 de ani
de la comemorarea morţii Profesorului, în situaţia de a continua ceea ce am
primit. Institutul a funcţionat atât în perioada interbelică, cât şi în timpul
celui de-al doilea război mondial, respectiv, în vremurile comuniste.
Libertatea
dobândită după 1989 ar trebui să ne facă responsabili şi oneşti. Munca
profesorului I. Cantacuzino a fost nepreţuită, iar ceea ce a ajuns la noi a
fost şi este de folos. Este de folos chiar şi în condiţiile competiţiei acerbe
din piaţa liberă. Fără îndoială, institutul trebuia să meargă mai departe.
Obligaţia noastră era să îl facem cel puţin tot atât de bun pentru cei care
vin, cum l-a făcut profesorul I. Cantacuzino pentru noi. Nu a fost să fie aşa...
Sindromul „management
defectuos“
Ultimii zece ani au însemnat pentru
Institutul Cantacuzino un set de eşecuri sub nenumăraţi directori care au
plecat pe rând – demişi – de la
conducerea sa pentru că nu au ştiut să îl conducă. Astfel, între 2005 şi 2009, director a fost un cercetător
din cadrul Institutului. Acesta a fost demis de Ministerul Sănătăţii în urma
acuzaţiilor de management defectuos lansate de sindicatul TESA. Peste un
an, următorul director a fost demis pentru acelaşi lucru. Un alt cercetător a
stat un an la conducerea institutului, dar în 2011 şi-a dat demisia. În 2012,
Ministerul Sănătăţii îl repune în funcţie pe unul dintre cei demişi, care atacase în instanţă decizia
demiterii sale de ministrul Cseke Attila şi a câştigat procesul.
Întrebarea
care se ridică aici este legată nu de managementul unor directori – bun sau rău
–, ci de ce Ministerul Sănătăţii a tratat şi tratează în continuare acest
institut ca pe o anexă agricolă a sistemului de sănătate românesc, şi nu ca pe
un avanpost al acestuia?
Angajaţii
institutului au ieşit public, şi-au manifestat îngrijorarea şi au atras atenţia
asupra pericolelor. Inutil, însă. Directorii se limitau să se ocupe de salarii şi
de administrarea institutului, dar nu şi de menţinerea secţiilor de producţie,
de achiziţia de substanţe necesare fabricării vaccinurilor. Rând pe rând, secţiile
de producţie au fost închise, iar rostul Institutului Cantacuzino s-a alterat
până aproape de faliment.
Jocul intereselor
Angajaţii, analiştii din domeniul sănătăţii,
jurnaliştii vorbesc de ani de zile despre un subiect mult mai grav decât
incompetenţa – despre interesele aflate în spatele prăbuşirii Institutului
„Prof. dr. I. Cantacuzino“. Două teme sunt extrem de actuale – interesul
companiilor farmaceutice care aduc vaccinuri din străinătate şi valoarea
imobiliară a terenului pe care se află institutul. Un teren care pe piaţa
imobiliară valorează multe milioane de euro.
Primul
mare semnal de alarmă s-a înregistrat în 2010. Atunci, din cauza faptului că
Institutul Cantacuzino nu mai producea vaccin împotriva tuberculozei,
România a trebuit să importe. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul vaccinului
împotriva rujeolei. Autoritatea Naţională a Medicamentului a decis închiderea
secţiei care producea acest vaccin pentru că era monovalent; companiile
farmaceutice străine produceau un vaccin trivalent – pentru oreion, rujeolă şi
rubeolă. Normal ar fi fost ca şi Institutul Cantacuzino să fie sprijinit să
ajungă în situaţia de a putea concura cu firmele străine. Statul român a ales
însă companiile străine. Vaccinul antigripal are aceeaşi soartă. Cantităţi uriaşe
de vaccinuri au fost scoase de pe piaţă sau nu au părăsit depozitele
institutului pentru că nu aveau actele în regulă. Acte de care ar fi trebuit să
se ocupe autorităţi publice româneşti.
Colac
peste pupăză, Institutul „Prof. dr. I. Cantacuzino“ are datorii către stat.
ANAF cere cinci milioane de lei cota de TVA, Ministerul Sănătăţii cere un
milion de euro pentru retragerea de pe piaţă a 700.000 de doze de vaccin
antigripal trivalent.
Prof.
dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România, declara
în presă că Institutul Cantacuzino era o instituţie strategică. „Datorită
acestui institut, România era printre primele trei ţări care producea
vaccinuri. Institutul era recunoscut în întreaga lume, ţinând cont de faptul că
vaccinurile produse în România erau lipsite de efecte adverse“. Preşedintele
CMR mai spunea că românii vor trebui să scoată mai mulţi bani din buzunar
pentru a cumpăra un vaccin, deoarece cele din import au un preţ mai ridicat
decât cele din producţia internă.
În loc de concluzii
Nimeni nu are voie să-şi bată joc de valorile
şi simbolurile româneşti. Continuitatea acestui popor e marcată de semne, iar
profesorul I. Cantacuzino şi munca acestuia, moştenirea lăsată nouă sunt parte
a acelor semne care ne-au creat ca identitate. Cu aceste lucruri nu ne putem
juca, aceste lucruri nu pot fi tranzacţionate şi, cu atât mai puţin, vândute în
numele unor interese meschine şi murdare. Avem o datorie faţă de Institutul
„Prof. dr. I. Cantacuzino“ şi trebuie să o îndeplinim. Institutul trebuie pus
pe roate urgent, eficientizat, modernizat, iar dacă pentru asta statul trebuie
să cheltuiască bani – să o facă! Moştenirea profesorului e o binecuvântare, nu
un blestem!
