Evenimentele tragice petrecute recent în România
relevă grave carenţe în procesul acordării asistenţei medicale de urgenţă. Este
inadmisibil ca într-o societate civilizată, membră UE, să survină aspecte care
nu ar face cinste niciunei ţări africane subdezvoltate, cu infrastructura
medicală în nisip.
Viscole şi zăpezi au mai fost în România şi
vor mai fi. Nu poţi emite imperative fenomenelor meteorologice. Comportamentele
umane trebuie însă regândite. Aşa cum sunt azi lasă mult de dorit. Femei
gravide care mor în salvare din cauza unor drumuri înzăpezite, birocraţia care
spune că autosanitara aparţine unui judeţ oarecare, cu sarcini şi indicaţii
precise asupra destinaţiei transportului, nu în funcţie de disponibilităţile
spitaliceşti la îndemână, ci strict pentru respectarea protocolului sunt de
neimaginat în asemenea situaţii critice. Totul poate fi explicat, totul poate
fi dovedit cu acte, instrucţiuni, directive, ordonanţe, precizări, proceduri şi
alţi termeni birocratici.
Elicopterul prăbuşit în Siutghiol nu ar fi
avut motive tehnice sau de personal să nu zboare. Responsabilii s-au grăbit să
afirme sus şi tare că totul a decurs ca la carte: au fost efectuate verificările
tehnice statice şi dinamice, la sol şi în aer, echipajul a fost bine instruit,
a plecat la timp, a ajuns… acolo, unde totul s-a împotmolit. Paradoxal, nimeni
nu e de vină! Nămolul de pe fundul lacului este singura certitudine. Alături de
cei patru morţi, care sunt totuşi o realitate palpabilă. Proverbul clasic prin
care „morţii se acoperă cu pământ, iar cei vii cu acte“ a fost aplicat ad
litteram.
La final de an, absurditatea birocraţiei a
lovit din nou. Nu conta că o gravidă se afla în travaliu, total lipsită de
asistenţă medicală calificată, în pericol de moarte, important era să se
respecte teritorializarea salvării: nu la Slobozia (la 30 de kilometri), ci la
Brăila (aflată la 70 km, având drumul închis). Halucinantă explicaţie. Mai
formidabilă a fost metoda – transbordăm gravida în plin travaliu, pe o vreme câinească,
în altă salvare, fericiţi că s-a respectat întocmai protocolul! Femeia a aşteptat
20 de ore ca să ajungă la spital.
Precipitarea unor acte decizionale ar fi
justificată de circumstanţele viscolului, dar asemenea metehne există în
sistemul sanitar românesc de ceva ani încoace. Încet-încet, delăsarea instituţionalizată
sună a cutumă. Original stil balcanic!
În 2004, am publicat în Viaţa medicală nr. 33 din 13 august un articol care trebuia să
alarmeze factorii de decizie. Evident, nu s-a întâmplat nimic, deşi cu toţii
mi-au dat dreptate. Principiul aplicat a fost cel arhicunoscut: Câinii latră,
caravana trece! Era vorba de un caz cu hemoperitoneu masiv cu şoc hemoragic, survenit
la o femeie de 27 de ani. Salvarea a transportat-o pe o distanţă de peste 80 de
km până în centrul de judeţ, deşi un spital municipal (Dej) era disponibil la
30 de kilometri, dar în alt judeţ. Faptul că remontarea stării de sănătate a
pacientei a necesitat un consum material sporit, punându-i viaţa în pericol,
pentru că nu a fost dusă cu promptitudine la cel mai apropiat spital dotat, nu
a fost un factor de relevanţă. De ce oare? Din cauza indolenţei umane! Am întrebat
echipajul de pe ambulanţă de ce nu au dus bolnava la spitalul din Dej. Răspunsul
a venit, şocant: „Domnule doctor, noi ţinem de judeţul Sălaj, ca atare am adus
bolnava la Zalău!“
Alt exemplu: victimă provenită dintr-un
accident rutier, aflată pe asfalt în stare de comă stadiu III. Diagnosticul a
fost corect stabilit: hematom subdural compresiv. Se impunea o intervenţie
neurochirurgicală de urgenţă. Cel mai apropiat centru dotat se afla în Cluj, la
30 km. Ei bine, colegul de pe ambulanţă a transportat victima la 55 km de locul
impactului, deşi ştia că spitalul judeţean nu are secţie de neurochirurgie.
L-am întrebat pe distinsul confrate: „Măi omule, dacă ai văzut că problema e aşa
cum e, de ce nu ai dus bolnavul direct la Cluj? De ce a fost necesar
transportul inutil la centrul de judeţ?“. Răspunsul birocratic a venit prompt:
„Domnule doctor, eu sunt angajat la staţia de salvare Zalău. Eu aduc bolnavul
la spitalul judeţean“. Răspuns dezarmant de corect sub aspectul indolenţei
personale, bazat pe o birocraţie bine osificată, dar mai puţin benefică omului
bolnav. Din vina cui, oare?
Medicina românească este finanţată la ora
actuală cu 4% din PIB. Aceştia sunt banii, alţii nu avem. Aici intervine
managementul corect a resurselor de care dispunem. Dacă şi aceşti bani puţini
sunt aruncaţi în parte pe geam, înseamnă că dăm orzul la gâşte. Fondurile rămase
vor fi şi mai diminuate. Administraţia medicală este educată să respecte strict
nişte ordine, instrucţiuni, metodologii, îndrumări şi protocoale, care au ca
finalitate… nămolul din Siutghiol. Palmares catastrofal cu patru victime
decedate absolut nevinovat pe frontul salvării de vieţi, sau de ce nu, morţi
reali sau virtuali în ambulanţele patriei. Merită oare? Cui prodest?
E cazul ca Guvernul României să intervină
energic pentru a stopa asemenea clişee de acţiune. Trebuie regândite din
temelii strategiile de intervenţie, metodologia de adresare, direcţiile de acţiune.
La nevoie pot fi schimbaţi din funcţii şi cei direct vinovaţi de perpetuarea
unor asemenea anomalii. Se poate ieşi la pensie şi din alt sector de activitate
decât cel medical. Birocraţia şi indolenţa trebuie asanate chirurgical (adică până
în ţesut sănătos). În caz contrar, fenomenele negative menţionate se vor
perpetua liniştite.
P.S. Dacă Galenus ar fi
respectat protocolul imperial roman la decesul suveranei, prima secţiune
cezariană din istorie n-ar fi avut loc. Subsecvent unui gest birocratic
virtual, viitorul împărat Iulius Cezar nu s-ar fi născut. Istoria umanităţii ar
fi avut o cu totul altă traiectorie. Să ne ferească Dumnezeu să nimerim în
viscol! În viscolul istoriei tragediilor medicale!
