Când au spart cei de la ISU Galaţi ușa îndărătul căreia Lili agoniza, imaginea pe care am văzut-o, îndată ce am pătruns în hol, mi-a rămas puternic ancorată în minte. Las deoparte aspectele medicale și psihologice și îmi duc gândul înspre hainele ce-i acopereau puţinul trup, chircit de durere și de frică.

O pereche de pantaloni de-ai mei peticită, un pulover de-al surorii ei, dispărută demult, cu inserţii din elemente vestimentare de altădată, în fine, un trist colaj realizat parcă într-o mercerie de mâna a treia.

Persoana despre care fotografiile din tinereţe dau altă mărturie decât realul cotidian se pare că a dispărut odată cu trecerea prin comunism, cu șicanările familiei de către Securitate, dar mai ales cu înaintarea în vârstă, cu moartea sorei ei și cu vieţuirea în singurătate.

Îndată ce a ajuns la spital, cei de la Triaj au vrut să facă un bon cu hainele sale. I-am rugat să le pună într-un sac din plastic și să le arunce, asumându-mi prin semnătură decizia.

Revenind la apartamentul în care mi-am petrecut o parte din copilărie și adolescenţa, am deschis larg ușile celor două șifoniere, care nu se mai închideau de mult. Haine de peste jumătate de secol, haine noi nepurtate, lenjerie intimă și, mai ales, îmbrăcăminte modernă de purtat în casă.

Își conservase toate elementele vestimentare adăugând printre ele săculeţe cu naftalină. Căror vremuri le era destinată acea garderobă? Ce paturi urmau să acopere sacii de cearșafuri, câtă vreme ea dormea, din 2003, de când a rămas singură, într-un fotoliu!?

Pe hol și în debara, zeci de încălţări. Multe erau dinainte de a mă naște eu. Chiar și hainele mele din școala generală își aveau locul, păzite de bile albe de insecticid. Continuam să mă mir, deși nu-mi era deloc străin peisajul acesta. Și nici caracteristic mătușii mele.

Un anume comportament

În liceu, și încă dinainte, am avut diverse „meserii” din care am reușit să-mi cumpăr haine, încălţăminte sau ce-mi doream la vremea aceea. Nu puteam și nu voiam să stau cu mâna întinsă înspre cele două vârstnice pensionare care mă crescuseră.

Cu banii de pe fierul vechi sau cei strânși din distribuţia de ziare, mă încălţam sau îmi luam câte un sacou. Însă, pe dată ce îl zărea Lili, și mă refer aici la perioada anilor de liceu, se și ducea înspre șifonier, de unde scotea o folie din plastic transparent și, smulgându-mi aproape bunul pe care grabnic speram să-l îmbrac, îmi spunea: „Dă-l încoa’... să-l pun în șifonier. Ăsta o să-l îmbraci când o să fii student la Iași!”.

Nu spun ce polemici se stârneau și cum, de dragul liniștii, cedam și îi încredinţam ei și lăuntrului hardughiei lăcuite sacoul, puloverul sau pantalonii de a căror plăcere nu mai aveam să am parte.

Demi-sorei mele i s-a întâmplat ceva asemănător, nu știu dacă și singular. Era în vremea dinaintea Revoluţiei, când tatăl ei, cel al cărui nume l-am purtat până la moartea mamei, până ce l-am luat pe cel al bunicii, a adus acasă o mapă.

Demi-sora mea, un copil care a avut parte mai mult de lacrimi decât de bucurii, a crezut că poate să folosească mapa la școală. Și acum, la aproape patru decenii de atunci, ea încă trăiește durerea pe care a simţit-o când i s-a interzis nu să folosească, ci chiar să atingă mapa, care urma să fie un accesoriu doar în anii de final de liceu!

Stând în mediul despre care tocmai v-am povestit, m-am molipsit și eu de un anume comportament. Eram de acum doctor, activam la Spitalul din Tecuci și, împreună cu Beatrice, partenera mea de atunci, vizitam magazinele de haine, noi sau second-hand. Veneam cu sacii plini, pe care îi urcam în taxi și de acolo îi izbeam în dulapurile și așa doldora de haine.

Cartea care mi-a schimbat viaţa

Până în 2010 am avut această meteahnă. Achiziţionam haine pe care de multe ori eram aproape convins că nu le voi purta, dar totuși le luam, că, „cine știe!?”. Însă, intrând în vara acelui an în Librăria „Junimea” din Iași, am zărit o carte deosebită de tot ce însemna concept de carte primprejur: „Design YourSelf. Regândește modul în care trăiești, iubești, muncești și te joci” (Editura Publica), de Karim Rashid (foto).

După primele 25 de pagini scosesem din dulapuri o parte dintre haine, la jumătatea cărţii se căsca un hău între ușile șifonierelor, iar la finalul lecturii am realizat că nu aș mai avea ce să îmbrac dacă nu pornesc pe grabă la târguială.

Însă, înainte de a purcede la noi achiziţii, am sunat o amică și i-am încărcat mașina cu toate hainele pe care le-am
scos din viaţa mea, iar ea le-a dăruit unor persoane sărace.

Citindu-l pe Rashid și urmărindu-l constant de atunci, mi-am schimbat radical gândirea în ceea ce privește modul de a mă îmbrăca, de a-mi decora casa și de a-mi concepe cărţile. Și, dacă vedeţi ceva mai nu-știu-cum la mine, gândiţi-vă la Karim: cartea lui și viziunea lui despre viaţă m-au schimbat!