Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Avortul voluntar – diagnosticul şi terapia unei drame

Viața Medicală
Conf. dr. Petru CHITULEA vineri, 15 iunie 2012

România se află pe primele locuri în Europa în privinţa nu doar a necunoaşterii metodelor contraceptive moderne, ci şi a numărului de avorturi. O analiză a cauzelor istorice ale acestei situaţii şi o pledoarie pentru contracepţie şi planificare familială, în articolul dlui conf. dr. Petru Chitulea.

 

   La peste 22 de ani de la căderea comunismului şi, implicit, de la finalul nefericitului experiment al politicii sale demografice, numărul sarcinilor nedorite în România este, încă, prea mare. Sarcina nedorită, la o adolescentă sau femeie tânără, se soldează de multe ori cu recurgerea la avort – cel mai prost mijloc de planificare fami­liară – ori, poate, la situaţia şi mai proastă a abandonării nou-născutului (cca 4.000 în anul 2005). Situaţia avorturilor între anii 1990 şi 2009, în România, este prezentată în graficul de mai jos.
     În 1994, a fost înfiinţată Reţeaua naţională de planificare familială care, în prezent, cu­prinde 211 cabinete, oferind 462.000 de consultaţii doar în anul 2010. Activitatea de planning familial a fost inclusă în Programul naţional pentru sănătatea mamei şi a copilului, care se derulează şi în prezent.
     În 2004, România a ocupat primul loc în Europa ca număr de avorturi, considerate mij­loc de planificare familială, cu 0,84 avorturi/fe­meie, între 1993 şi 2004. În aceeaşi perioadă, 58% din femeile între 14 şi 44 de ani foloseau o metodă contraceptivă, dar numai 34% o metodă contraceptivă modernă.
     În 2005, s-au înregistrat 520 de sarcini la mame sub 15 ani şi peste 29.000 de naşteri la mame între 15 şi 19 ani. (România ocupa locul al doilea, după Marea Britanie, cu peste 50.000 de naşteri). 90% din adolescentele gravide au recurs la avort, iar 10% şi-au abandonat copilul în spital.
     În 2008, peste 50% din femei nu s-au pro­tejat de o sarcină nedorită, înregistrându-se 128.000 de avorturi, din care 10% la adoles­cente.
     În 2009, studiul UNICEF arată că 25% din tineri nu au folosit nicio metodă contraceptivă, în România, rata avortului fiind de 78 la 100 de femei de vârstă fertilă, înregistrându-se 350 de avorturi pe zi. 88% din femei deţineau informaţii despre contracepţie şi, cu toate acestea, doar 10% le-au folosit. România a ocupat primul loc în Europa, cu 8.500 de naşteri pe an în rândul minorelor, 43 de mame din 1.000 fiind minore. 14% din femeile active sexual folosesc contraceptive orale combinate (COC), iar 32% sunt din grupa de vârstă 15–19 ani. Faţă de 1990–1995, numărul femei­lor care se adresează cabinetelor de plani­ficare familială pentru consiliere a scăzut, în prezent, la jumătate (de la cca 400 la 200 lunar).
     Consecinţa este că România a fost pe locul al treilea în Europa, în 2010, la numărul de avorturi şi pe primul loc în privinţa necu­noaşterii metodelor contraceptive moderne (cca 50% din populaţia generală). În 2010, peste 60% din adolescentele între 15 şi 18 ani active sexual nu au folosit niciodată metode contraceptive (studiu realizat pe un eşan­tion de 1.056 de adolescente din România). Peste 60% din adolescenţi au utilizat contracepţie naturală, 24% din femei au folosit cel puţin o dată contracepţia de urgenţă, 84,3% din femeile de vârstă fertilă au folosit cel puţin o metodă de contracepţie, 94,1% cunosc pre­zer­va­tivul, 87,8% cunosc pilula contraceptivă, dar 20% din femei nu se protejează cu nimic. Dintre femeile de vârstă fertilă, doar 9% folosesc COC.

Care sunt cauzele care au condus la această situaţie?

     Importanţa planificării familiale şi, implicit, a contracepţiei, în România, depăşeşte cu mult importanţa problematicii în sine. Pentru înţelegerea tuturor implicaţiilor psihologice, sociale, medicale, etice şi religioase, nu putem face abstracţie de o serie de consideraţii cu caracter istoric şi chiar politic. Activitatea centrelor de planificare familială, începută în anul 1994, nu s-a desfăşurat pe un teren virgin, ci a trebuit să pătrundă prin hăţişul des al ideilor preconcepute, falselor teorii, jumătăţilor de adevăr şi minciunilor patente răspândite de propaganda pronatalistă a regimului comunist, timp de aproape un sfert  de secol. Efectele Decretului 770 din anul 1967 au cuprins o serie întreagă de laturi ale vieţii biologice, sexuale, sociale, morale, demografice, ale mai multor generaţii cuprinse în intervalul 1967–1990, dar care influenţează psihologia colectivă a populaţiei până în prezent. O sumară înşiruire a acestor efecte trebuie să înceapă cu consecinţele medicale, cele mai evidente, ale acestui experiment demografic stupid, criminal şi tragic, care a cuprins o ţară întreagă, pe o perioadă de peste 20 de ani.
     Statisticile oficiale vorbesc de câteva mii de decese a căror cauză directă a fost avortul provocat, dar aceste date nu reprezintă decât un „vârf al aisbergului“ şi se referă numai la acele cazuri flagrante în care decesul s-a produs prin complicaţiile imediate ale avortului provocat. Pe lângă acestea, au existat zeci sau sute de mii de decese prin complicaţii secun­dare sau terţiare ale avortului şi care au fost codificate ca aparţinând altor categorii nosologice (bronhopneumonii septice, insufi­cienţe hepatorenale, peritonite, abcese cerebrale etc.).
    În urma acestor femei, care au murit refuzând o sarcină nedorită, au rămas orfani, soţi şi părinţi îndoliaţi, locuri de muncă, amfi­teatre, laboratoare, biblioteci şi chiar scene goale, reprezentând o pierdere ireparabilă şi greu de cuantificat pentru ţară. Sutele de mii de avorturi provocate au reprezentat însă, pe lângă suferinţe umane inimaginabile, şi o pierdere economică, pe de o parte directă, prin costurile de spitalizare şi incapacitatea tempo­rară de muncă, pe de altă parte indirectă, prin pierderea capitalului uman valoros.
     În ceea ce priveşte complicaţiile tardive ale avorturilor septice, ele se întind pe câteva decenii, ginecologii români confruntându-se cu sterilităţi secundare, boli inflamatorii pelvine şi sindroame aderenţiale a căror etiologie trebuie căutată cu mulţi ani în urmă, fiind legate de momentul unui avort provocat.
     Un alt aspect al acestei drame naţionale este dat de implicaţiile psihosexuale pe care coşmarul unei sarcini nedorite l-a reprezentat pentru generaţii întregi de români. Ne putem doar imagina ce a reprezentat, din punctul de vedere al vieţii sexuale, această imixtiune a statului comunist – brutală, stupidă şi demnă de atmosfera sinistră a romanului „1984“ al lui George Orwell – în cele mai intime sfere ale cuplului. Traumele psihologice date de sar­cinile nedorite, avorturi sau chiar false alarme date de întârzieri fortuite ale menstruaţiei, toate acestea întinzându-se pe toată viaţa sexuală activă a femeilor (dar şi a bărbaţilor), au stat, de foarte multe ori, la baza unei patologii psihice dominate de sindroame nevrotice polimorfe, tulburări de dinamică sexuală, până la o paletă extrem de largă a bolilor psihosomatice, a cărei amploare o putem doar bănui.
     Aceste traume psihologice, care au acţionat, pe de o parte, prin intensitatea lor, uneori dramatică, dar, mai ales, prin persistenţa lor în timp, prin efectul de picătură chinezească, au stat la baza multor drame familiale, mariaje conflictuale şi divorţuri.
     Aparatul represiv al partidului-stat – reprezentat prin activiştii săi, prin miliţie, dar, din păcate, şi printr-o serie de membri ai lumii medicale, care şi-au dat concursul, mai mult sau mai puţin benevol – a exercitat o presiune continuă, pe multiple planuri, asupra populaţiei. Acest aparat represiv se baza pe un păienjeniş de delaţiuni, supra­veghere permanentă şi control al vieţii celei mai intime a cetăţenilor, în care vecinii pârau moaşelor comunale pe consătenele bănuite de o sarcină ascunsă, asistentele de obstetrică îi spionau pe gineco­logi, iar aceştia se spionau între ei. Tot acest sistem era susţinut de o propagandă oficială în care adevărurile parţiale se amestecau cu minciuni patente în diverse proporţii şi care era susţinut şi de o serie de voci ale breslei medicale, care au contribuit, cu mai mult sau mai puţin entuziasm, la aplicarea acestui program demografic aberant. Pe această propagandă pseudoştiinţifică s-au clădit, de multe ori, cariere profesionale nejustificate de alte realizări, s-au ridicat piedestale clădite pe aer, au apărut „glorii universitare“.
     Cu tot nivelul ştiinţific extrem de scăzut, cu tot caracterul semidoct, cu tot grobianismul şi plicticoşenia acestei propagande, prin persistenţa ei în timp, prin repetitivitate şi tenacitate, ea a avut un impact profund, demn de o cauză mai bună, asupra întregii ţări. Idei precum cea care incrimina steriletul sau pilula anticoncepţională în geneza cancerului genital, sau cele potrivit cărora mijloacele de barieră ar fi imorale se perpetuează cu o tenacitate extraordinară până azi.
     Sunt convins că tuturor ginecologilor din această ţară li s-a întâmplat ca o femeie care venea la a şasea sau a şaptea întrerupere voluntară de sarcină, în decurs de doi-trei ani, să îi întrebe cu candoare, atunci când o sfătuiau să prevină o sarcină nedorită, „Dar, bine, domnu’ doctor, nu o să fac cancer de la ele?“.
     Iar „cireaşa de pe tort“ este reprezentată de prospectele contraceptivelor care conţin şi azi o lungă listă de efecte adverse, în marea lor majoritate extrem de improbabile, menite a proteja firmele de medicamente de orice consecinţă legală, care sperie însă femeile şi „confirmă“ falsele adevăruri şi angoasele persistente ale propagandei pronataliste ale statului comunist.
     Un alt aspect al problemei este reprezentat de faptul că o mare parte a femeilor din România au perceput abolirea Decretului 770, imediat după revoluţie, ca o eliberare, ca un drept câştigat, de care puteau şi vroiau să uzeze.

Soluţii necesare

     Programul naţional de planificare familială, început în anul 1994 şi care, în primii ani, poate fi caracterizat ca un eşec parţial, s-a transformat, în zilele noastre, într-un succes parţial, ţinând cont de faptul că în anul 1990 s-au înregistrat aproape 1.000.000 de avorturi, iar în 2009 numărul acestora a scăzut la 115.000 şi continuă să urmeze aceeaşi tendinţă. Nu trebuie să uităm însă că numărul de avorturi din statisticile oficiale se referă doar la cazurile raportate: un număr variabil de cazuri scapă statisticilor oficiale, ele putând reprezenta o fracţiune importantă din (chiar egală cu) numărul cazurilor raportate.
     Astfel, în România anului 2012, în fiecare zi, sute de femei apelează la avortul voluntar ca ultimă soluţie a unei naşteri nedorite. Aşa cum am susţinut în repetate rânduri, consider avortul voluntar cea mai proastă metodă de planificare familială, mai rău decât aceasta fiind doar interdicţia sa, pentru că mută femeia de pe masa ginecologică a specialistului pe masa de bucătărie a moaşelor empirice. Interdicţia avortului nu a rezolvat, nu rezolvă şi nu va rezolva niciodată nimic, deoarece comportamentul demografic al unui popor este influenţat pozitiv doar de speranţă – într-un viitor mai bun, în stabilitate, predictibilitate socio-economică. Speranţa în evoluţia ascendentă a destinului personal şi naţional.
     Se pune întrebarea: de ce trebuie, neapă­rat, să scădem numărul de avorturi, dacă acestea sunt efectuate în condiţii civilizate, cu respectarea protocoalelor terapeutice, de către medici specialişti, în condiţii de relativă siguranţă şi confort? Răspunsul la această întrebare este evident pentru orice ginecolog şi comportă o analiză pe mai multe planuri. Din punct de vedere strict medical, întreruperea cursului sarcinii este grevată de o serie de accidente şi incidente intraoperatorii, care, deşi rare, au un real potenţial morbid şi chiar letal. Din punct de vedere moral şi religios, decizia de întrerupere a sarcinii vine în contradicţie cu una din cele mai importante porunci ale decalogului – „Să nu ucizi!“. În directă legătură cu acest aspect, asupra căruia nu dorim să insistăm, este impactul psihologic şi psihosomatic pe care îl are orice avort, în orice situaţie, inclusiv avorturile spontane, acesta fiind perceput de către femeie ca un eşec existenţial. În cazul avortului voluntar, acest sentiment de eşec este dublat de remuşcarea faţă de embrion, perceput ca un copil mic, neajutorat, victimă inocentă a egoismului propriei sale mame. Sentimentul de culpabilitate, deşi de intensitate şi persistenţă în timp variabile, este întotdeauna prezent, având efecte sesizabile asupra comportamentului social şi sexual. De foarte multe ori, mai ales la femeile tinere, apar o serie de tulburări de intensitate nevrotică, care se răsfrâng asupra dinamicii sexuale, în funcţie de intensitatea trăirii traumei psihologice cauzate de avort.
     Iată de ce consider că o datorie extrem de importantă a fiecărui medic, indiferent de specialitate, dar cu atât mai mult a ginecologilor, este ca, prin tot ceea ce fac, în fiecare zi, în orice împrejurare, să încerce, prin sfaturi, persuasiune, apel la raţiune şi morală, să scadă numărul de sarcini nedorite, ceea ce va duce, implicit, şi la scăderea numărului de avorturi.
     Cea mai importantă componentă a luptei împotriva avortului este reprezentată de acţiunea concertată, pertinentă şi continuă de prevenire a sarcinilor nedorite, prin contra­cepţie şi planificare familială.
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.