La peste 22 de ani de
la căderea comunismului şi, implicit, de la finalul nefericitului experiment al
politicii sale demografice, numărul sarcinilor nedorite în România este, încă,
prea mare. Sarcina nedorită, la o adolescentă sau femeie tânără, se soldează de
multe ori cu recurgerea la avort – cel mai prost mijloc de planificare familiară
– ori, poate, la situaţia şi mai proastă a abandonării nou-născutului (cca
4.000 în anul 2005). Situaţia avorturilor între anii 1990 şi 2009, în România,
este prezentată în graficul de mai jos.
În 1994, a fost înfiinţată Reţeaua naţională
de planificare familială care, în prezent, cuprinde 211 cabinete, oferind
462.000 de consultaţii doar în anul 2010. Activitatea de planning familial a
fost inclusă în Programul naţional pentru sănătatea mamei şi a copilului, care
se derulează şi în prezent.
În 2004, România a ocupat primul loc în
Europa ca număr de avorturi, considerate mijloc de planificare familială, cu
0,84 avorturi/femeie, între 1993 şi 2004. În aceeaşi perioadă, 58% din femeile
între 14 şi 44 de ani foloseau o metodă contraceptivă, dar numai 34% o metodă
contraceptivă modernă.
În 2005, s-au înregistrat 520 de sarcini la
mame sub 15 ani şi peste 29.000 de naşteri la mame între 15 şi 19 ani. (România
ocupa locul al doilea, după Marea Britanie, cu peste 50.000 de naşteri). 90%
din adolescentele gravide au recurs la avort, iar 10% şi-au abandonat copilul în
spital.
În 2008, peste 50% din femei nu s-au protejat
de o sarcină nedorită, înregistrându-se 128.000 de avorturi, din care 10% la
adolescente.
În 2009, studiul UNICEF arată că 25% din
tineri nu au folosit nicio metodă contraceptivă, în România, rata avortului
fiind de 78 la 100 de femei de vârstă fertilă, înregistrându-se 350 de avorturi
pe zi. 88% din femei deţineau informaţii despre contracepţie şi, cu toate
acestea, doar 10% le-au folosit. România a ocupat primul loc în Europa, cu
8.500 de naşteri pe an în rândul minorelor, 43 de mame din 1.000 fiind minore.
14% din femeile active sexual folosesc contraceptive orale combinate (COC), iar
32% sunt din grupa de vârstă 15–19 ani. Faţă de 1990–1995, numărul femeilor
care se adresează cabinetelor de planificare familială pentru consiliere a scăzut,
în prezent, la jumătate (de la cca 400 la 200 lunar).
Consecinţa este că România a fost pe locul
al treilea în Europa, în 2010, la numărul de avorturi şi pe primul loc în
privinţa necunoaşterii metodelor contraceptive moderne (cca 50% din populaţia
generală). În 2010, peste 60% din adolescentele între 15 şi 18 ani active
sexual nu au folosit niciodată metode contraceptive (studiu realizat pe un eşantion
de 1.056 de adolescente din România). Peste 60% din adolescenţi au utilizat
contracepţie naturală, 24% din femei au folosit cel puţin o dată contracepţia
de urgenţă, 84,3% din femeile de vârstă fertilă au folosit cel puţin o metodă
de contracepţie, 94,1% cunosc prezervativul, 87,8% cunosc pilula
contraceptivă, dar 20% din femei nu se protejează cu nimic. Dintre femeile de vârstă
fertilă, doar 9% folosesc COC.
Care
sunt cauzele care au condus la această situaţie?
Importanţa planificării familiale şi,
implicit, a contracepţiei, în România, depăşeşte cu mult importanţa
problematicii în sine. Pentru înţelegerea tuturor implicaţiilor psihologice,
sociale, medicale, etice şi religioase, nu putem face abstracţie de o serie de
consideraţii cu caracter istoric şi chiar politic. Activitatea centrelor de
planificare familială, începută în anul 1994, nu s-a desfăşurat pe un teren
virgin, ci a trebuit să pătrundă prin hăţişul des al ideilor preconcepute,
falselor teorii, jumătăţilor de adevăr şi minciunilor patente răspândite de propaganda
pronatalistă a regimului comunist, timp de aproape un sfert de secol. Efectele Decretului 770 din anul
1967 au cuprins o serie întreagă de laturi ale vieţii biologice, sexuale,
sociale, morale, demografice, ale mai multor generaţii cuprinse în intervalul
1967–1990, dar care influenţează psihologia colectivă a populaţiei până în
prezent. O sumară înşiruire a acestor efecte trebuie să înceapă cu consecinţele
medicale, cele mai evidente, ale acestui experiment demografic stupid, criminal
şi tragic, care a cuprins o ţară întreagă, pe o perioadă de peste 20 de ani.
Statisticile oficiale vorbesc de câteva mii
de decese a căror cauză directă a fost avortul provocat, dar aceste date nu
reprezintă decât un „vârf al aisbergului“ şi se referă numai la acele cazuri
flagrante în care decesul s-a produs prin complicaţiile imediate ale avortului
provocat. Pe lângă acestea, au existat zeci sau sute de mii de decese prin
complicaţii secundare sau terţiare ale avortului şi care au fost codificate ca
aparţinând altor categorii nosologice (bronhopneumonii septice, insuficienţe
hepatorenale, peritonite, abcese cerebrale etc.).
În urma acestor femei, care au murit refuzând
o sarcină nedorită, au rămas orfani, soţi şi părinţi îndoliaţi, locuri de muncă,
amfiteatre, laboratoare, biblioteci şi chiar scene goale, reprezentând o
pierdere ireparabilă şi greu de cuantificat pentru ţară. Sutele de mii de
avorturi provocate au reprezentat însă, pe lângă suferinţe umane inimaginabile,
şi o pierdere economică, pe de o parte directă, prin costurile de spitalizare şi
incapacitatea temporară de muncă, pe de altă parte indirectă, prin pierderea
capitalului uman valoros.
În ceea ce priveşte complicaţiile tardive
ale avorturilor septice, ele se întind pe câteva decenii, ginecologii români
confruntându-se cu sterilităţi secundare, boli inflamatorii pelvine şi
sindroame aderenţiale a căror etiologie trebuie căutată cu mulţi ani în urmă,
fiind legate de momentul unui avort provocat.
Un alt aspect al acestei drame naţionale
este dat de implicaţiile psihosexuale pe care coşmarul unei sarcini nedorite
l-a reprezentat pentru generaţii întregi de români. Ne putem doar imagina ce a
reprezentat, din punctul de vedere al vieţii sexuale, această imixtiune a
statului comunist – brutală, stupidă şi demnă de atmosfera sinistră a romanului
„1984“ al lui George Orwell – în cele mai intime sfere ale cuplului. Traumele
psihologice date de sarcinile nedorite, avorturi sau chiar false alarme date
de întârzieri fortuite ale menstruaţiei, toate acestea întinzându-se pe toată
viaţa sexuală activă a femeilor (dar şi a bărbaţilor), au stat, de foarte multe
ori, la baza unei patologii psihice dominate de sindroame nevrotice polimorfe,
tulburări de dinamică sexuală, până la o paletă extrem de largă a bolilor psihosomatice,
a cărei amploare o putem doar bănui.
Aceste traume psihologice, care au acţionat,
pe de o parte, prin intensitatea lor, uneori dramatică, dar, mai ales, prin
persistenţa lor în timp, prin efectul de picătură chinezească, au stat la baza
multor drame familiale, mariaje conflictuale şi divorţuri.
Aparatul represiv al partidului-stat –
reprezentat prin activiştii săi, prin miliţie, dar, din păcate, şi printr-o
serie de membri ai lumii medicale, care şi-au dat concursul, mai mult sau mai
puţin benevol – a exercitat o presiune continuă, pe multiple planuri, asupra
populaţiei. Acest aparat represiv se baza pe un păienjeniş de delaţiuni, supraveghere
permanentă şi control al vieţii celei mai intime a cetăţenilor, în care vecinii
pârau moaşelor comunale pe consătenele bănuite de o sarcină ascunsă,
asistentele de obstetrică îi spionau pe ginecologi, iar aceştia se spionau între
ei. Tot acest sistem era susţinut de o propagandă oficială în care adevărurile
parţiale se amestecau cu minciuni patente în diverse proporţii şi care era susţinut
şi de o serie de voci ale breslei medicale, care au contribuit, cu mai mult sau
mai puţin entuziasm, la aplicarea acestui program demografic aberant. Pe această
propagandă pseudoştiinţifică s-au clădit, de multe ori, cariere profesionale
nejustificate de alte realizări, s-au ridicat piedestale clădite pe aer, au apărut
„glorii universitare“.
Cu tot nivelul ştiinţific extrem de scăzut,
cu tot caracterul semidoct, cu tot grobianismul şi plicticoşenia acestei
propagande, prin persistenţa ei în timp, prin repetitivitate şi tenacitate, ea
a avut un impact profund, demn de o cauză mai bună, asupra întregii ţări. Idei
precum cea care incrimina steriletul sau pilula anticoncepţională în geneza
cancerului genital, sau cele potrivit cărora mijloacele de barieră ar fi
imorale se perpetuează cu o tenacitate extraordinară până azi.
Sunt convins că tuturor ginecologilor din
această ţară li s-a întâmplat ca o femeie care venea la a şasea sau a şaptea întrerupere
voluntară de sarcină, în decurs de doi-trei ani, să îi întrebe cu candoare,
atunci când o sfătuiau să prevină o sarcină nedorită, „Dar, bine, domnu’
doctor, nu o să fac cancer de la ele?“.
Iar „cireaşa de pe tort“ este reprezentată
de prospectele contraceptivelor care conţin şi azi o lungă listă de efecte
adverse, în marea lor majoritate extrem de improbabile, menite a proteja
firmele de medicamente de orice consecinţă legală, care sperie însă femeile şi
„confirmă“ falsele adevăruri şi angoasele persistente ale propagandei pronataliste
ale statului comunist.
Un alt aspect al problemei este reprezentat
de faptul că o mare parte a femeilor din România au perceput abolirea
Decretului 770, imediat după revoluţie, ca o eliberare, ca un drept câştigat,
de care puteau şi vroiau să uzeze.
Soluţii necesare
Programul naţional de planificare familială,
început în anul 1994 şi care, în primii ani, poate fi caracterizat ca un eşec
parţial, s-a transformat, în zilele noastre, într-un succes parţial, ţinând
cont de faptul că în anul 1990 s-au înregistrat aproape 1.000.000 de avorturi,
iar în 2009 numărul acestora a scăzut la 115.000 şi continuă să urmeze aceeaşi
tendinţă. Nu trebuie să uităm însă că numărul de avorturi din statisticile
oficiale se referă doar la cazurile raportate: un număr variabil de cazuri scapă
statisticilor oficiale, ele putând reprezenta o fracţiune importantă din (chiar
egală cu) numărul cazurilor raportate.
Astfel, în România anului 2012, în fiecare
zi, sute de femei apelează la avortul voluntar ca ultimă soluţie a unei naşteri
nedorite. Aşa cum am susţinut în repetate rânduri, consider avortul voluntar
cea mai proastă metodă de planificare familială, mai rău decât aceasta fiind
doar interdicţia sa, pentru că mută femeia de pe masa ginecologică a
specialistului pe masa de bucătărie a moaşelor empirice. Interdicţia avortului
nu a rezolvat, nu rezolvă şi nu va rezolva niciodată nimic, deoarece
comportamentul demografic al unui popor este influenţat pozitiv doar de speranţă – într-un viitor mai bun, în
stabilitate, predictibilitate socio-economică. Speranţa în evoluţia ascendentă
a destinului personal şi naţional.
Se pune întrebarea: de ce trebuie, neapărat,
să scădem numărul de avorturi, dacă acestea sunt efectuate în condiţii
civilizate, cu respectarea protocoalelor terapeutice, de către medici specialişti,
în condiţii de relativă siguranţă şi confort? Răspunsul la această întrebare
este evident pentru orice ginecolog şi comportă o analiză pe mai multe planuri.
Din punct de vedere strict medical, întreruperea cursului sarcinii este grevată
de o serie de accidente şi incidente intraoperatorii, care, deşi rare, au un
real potenţial morbid şi chiar letal. Din punct de vedere moral şi religios,
decizia de întrerupere a sarcinii vine în contradicţie cu una din cele mai
importante porunci ale decalogului – „Să nu ucizi!“. În directă legătură cu
acest aspect, asupra căruia nu dorim să insistăm, este impactul psihologic şi
psihosomatic pe care îl are orice avort, în orice situaţie, inclusiv avorturile
spontane, acesta fiind perceput de către femeie ca un eşec existenţial. În
cazul avortului voluntar, acest sentiment de eşec este dublat de remuşcarea faţă
de embrion, perceput ca un copil mic, neajutorat, victimă inocentă a egoismului
propriei sale mame. Sentimentul de culpabilitate, deşi de intensitate şi
persistenţă în timp variabile, este întotdeauna prezent, având efecte
sesizabile asupra comportamentului social şi sexual. De foarte multe ori, mai
ales la femeile tinere, apar o serie de tulburări de intensitate nevrotică,
care se răsfrâng asupra dinamicii sexuale, în funcţie de intensitatea trăirii
traumei psihologice cauzate de avort.
Iată de ce consider că o datorie extrem de
importantă a fiecărui medic, indiferent de specialitate, dar cu atât mai mult a
ginecologilor, este ca, prin tot ceea ce fac, în fiecare zi, în orice împrejurare,
să încerce, prin sfaturi, persuasiune, apel la raţiune şi morală, să scadă numărul
de sarcini nedorite, ceea ce va duce, implicit, şi la scăderea numărului de
avorturi.
Cea mai importantă componentă a luptei împotriva
avortului este reprezentată de acţiunea concertată, pertinentă şi continuă de
prevenire a sarcinilor nedorite, prin contracepţie şi planificare familială.
