Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Autostrada speranței

Viața Medicală
Prof. dr. Florin MIHĂLŢAN vineri, 10 februarie 2017
     Recent, participând la o întâlnire a experților în ventilație non-invazivă din Europa Centrală și de Est, la Ljubljana (Slovenia), am vizitat un spital de pneumologie, aflat la 20 de kilometri de Capitală. Din curte, clădirea spitalului, care anterior fusese sanatoriu, semăna cu clădirile vechi ale sanatoriilor românești de tuberculoză. Orice asemănare însă se oprea aici. În interior, situația era cu totul alta: serviciu de informații de noapte, totul era și mirosea a nou, medicii erau relaxați, pacienții, mulți în vârstă, erau cazați în rezerve de câte două paturi cu toate facilitățile și cu o aparatură la dispoziție care ar fi făcut cinste oricărui spital din Vest.
     La camera de gardă tocmai venise un om al străzii. A fost primit în condiții civilizate, doi paramedici și un asistent l-au preluat imediat ce fusese dat jos din ambulanță. Serviciul de somnologie era, de asemenea, dotat de ultimă oră și extrem de civilizat. Toți pacienții figurau în registre electronice, iar o rezervă era alocată unei singure paciente în vârstă care făcuse gripă și era la izolare, fiind asistată pe ventilator.
     Mi-am amintit, privind aceste facilități și respectul față de medicii și asistentele medicale care munceau acolo, că în anii ʼ90–ʼ95 când am lucrat în diferite servicii din Franța și Germania, de fiecare dată când mă întorceam acasă aveam un „sindrom de readaptare” la condițiile românești. Ulterior, mi-au vorbit și alți colegi despre asta. La prima revenire în țară, imediat după evenimentele din decembrie ʼ89, acest sindrom a durat o lună, dar apoi, după alte vizite, readaptarea s-a făcut din ce în ce mai ușor. Sunt însă în curs de a recâștiga acest sindrom de care nu pot fi lecuit decât printr-o schimbare rapidă și spectaculoasă în sistem.
     În România, spitalele, inclusiv sanatoriile, sunt precum autostrăzile: se începe ceva, se fac investiții (uneori importante, de care salariații nici nu au cunoștință) și... rămân ca la început. E drept, pe porțiunile de autostradă (acei câțiva kilometri anunțați cu fast de autorități) se circulă până la urmă, chiar dacă reintrarea pe drumurile vechi trezesc crud un șofer la realitate. Însă, un medic care lucrează în spitalele vechi ale României resimte acea realitate la fel de dureros pe tot parcursul zilei. Pe de altă parte, trecerea de la cei câțiva kilometri de autostradă la drumul național clasic, cu căruțe, mașini vechi de când lumea, camioane poluante creează aceleași eterne ambuteiaje și un sindrom al șoferului „anesteziat” la 20–40 de kilometri pe oră. Oare de câte ori nu am avut activități la ralanti în spitalele noastre care au patina timpului?
     Sigur, avem și recorduri în sistemul nostru sanitar, e drept, cam nedorite – 27 de miniștri în tot atâția ani poate fi o explicație a faptului că nu se finalizează propuneri, programe, strategii, deși toate au fost anunțate cu emfază. Așa cum la autostrăzi se cere (acum) să se regăsească investițiile în kilometri de drum, ar trebui ca și în spitale să fie extrem de vizibil traseul oricărei alocări de fonduri. Altfel, vom petici aceleași spitale vechi (devenite un fel de hăuri fără fund), vom trimite aceleași echipe de control care să impună reduceri de paturi pentru a asigura cubajul necesar fiecărui pacient, uitând că saloanele sunt vechi și nu se pretează la condițiile europene impuse acum.
     În Anglia, de exemplu, un scandal în care medicii au cerut intervenția Crucii Roșii a fost legat de momentul tradițional epidemic al gripei de sezon, când pe diferite site-uri apărea imaginea unui copil aflat sub perfuzie culcat pe două scaune din lipsă de paturi. Oare de câte ori nu întâlnim această scenă în spitalele românești, când medicul de gardă debordat de numărul de prezentări și solicitări de internări caută un pat să-l cazeze temporar? Oare de câte ori nu este pus în fața unor situații extrem de delicate: cu familii revendicative, amenințătoare ca să forțeze internarea, deși nu este o urgență, cu organe ale unor autorități rupte de realitate, care-l abordează telefonic pentru a accepta internarea (chiar dacă nu are locuri) sau să ia o decizie de a refuza cu riscul să fie vedetă într-o presă de scandal cu vânători de știri bombă care nu au înțeles nimic despre „durerile” spitalelor noastre. Există oare și o autostradă a speranței, ca să scăpăm de aceste sindroame? Poate există, dar până atunci nu facem decât să flagelăm corpul medical, să-l îngropăm în tot felul de adrese, ordonanțe care nu au decât o misiune: să-l lase în permanență expus criticilor și proceselor.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC