Este încă martie, luna în care ne gândim
cel mai mult, cu seriozitate, empatie și respect, la femei. Sau măcar ne
prefacem, ca să ne simțim bine cu noi înșine și să fim, la rândul nostru,
respectați în societate. E luna în care oferim mărțișoare, flori proaspete,
suntem feminiști și, pentru marele final, participăm la „Marșul pentru viață”,
o serie de întruniri pe străzile mai multor orașe românești, având ca lozincă
de frunte condamnarea avortului la cerere. Cel puțin nominal, întrunirile par a
fi francize ale manifestării omonime din Washington D.C., unde, în preajma
aniversării procesului Roe vs. Wade de acum 43 de ani, se adună anual zeci de
mii de protestatari antiavort. Deși rata avorturilor este într-o continuă
scădere în ultimele decenii, anul acesta manifestarea americană a avut o
participare record, estimată a fi fost de zece ori mai mare decât de obicei.
Evenimentul a fost mereu un prilej pentru declarații demagogice și acumulare de
capital politic pentru membrii partidului republican și nu putem să nu asociem
participarea masivă din 2017 cu rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA.
Învestirea lui Donald Trump a avut loc cu doar câteva zile înainte de marș,
iar, la alte câteva zile după, președintele anunța importante tăieri de fonduri
pentru asociațiile de planificare familială, începând cu cele care activează și
în străinătate. Măsură mai ales simbolică și de imagine, întrucât oricum legile
federale interziceau „sponsorizarea” cu fonduri publice a avorturilor din afara
granițelor, dar care poate aluneca ușor către măsuri mai severe, cel puțin de
ordin financiar.
Și în România, marșul survine în contextul
nefericit în care, de la alegerile parlamentare încoace, marota „familiei
tradiționale” a fost folosită fără scrupule de politicieni români din toate
taberele, gata să se folosească de starea actuală a conștiinței publice. Spre
deosebire de omologii polonezi, de exemplu, guvernanții și politicienii noștri
au fost mult mai reținuți în ce privește avortul: chiar dacă nici cei aflați la
putere nu pot ignora că mulți dintre alegătorii lor au suferit trauma colectivă
a „reglementării” planificării familiale din 1966 până în 1989, al cărei
imediat efect ulterior a fost creșterea uriașă a ratei avorturilor la cerere de
la începutul anilor ʼ90. De atunci, și în România, aceste rate au scăzut
constant, împreună cu cele ale mortalității materne de toate cauzele, dar și cu
cea a fertilității, scăderi corelate, desigur, cu ușurarea accesului la
metodele contraceptive moderne. Datele sunt disponibile într-un articol*
publicat de dr. Mihai Horga într-o revistă din grupul BMJ, unde e documentat
statistic impactul interzicerii avorturilor în comunism, articol care a avut un
puternic răsunet chiar și în presa internațională centrală. Trauma românească a
devenit un exemplu didactic, un studiu de caz la nivel global („În privința
avortului, să studiem istoria României” sau „România este un bun exemplu
european de ce interzicerea avorturilor trebuie considerată la fel de perversă
și arhaică precum celelalte politici ceaușiste”, titrează The Guardian),
și e o piedică majoră în calea oricărui discurs instituțional antiavort la noi.
De altfel, organizatorii marșului au simțit nevoia să sublinieze că nu cer sau
susțin asemenea interdicții, ci măsuri de susținere pentru mame și familii.
Putem fi întru totul de acord cu astfel de
revendicări. Întreruperea sarcinii, fie ea și liberalizată și desacralizată,
cum e astăzi, rămâne un eveniment de viață grav și profund traumatic, un moment
de răscruce în viața femeii și, uneori, a celor din jur. Mai ales astăzi, când
el nu mai constituie o măsură contraceptivă banală, în lipsa altora, ca acum un
sfert de secol. Nicio femeie aflată într-o astfel de situație nu ar trebui
lăsată fără ajutor și susținere, dacă ea nu le refuză explicit. Dar despre ce
fel de măsuri de susținere vorbim? Prelați ai Bisericii Ortodoxe Române, deși
negând implicarea în organizare, au fost activi în presă, reafirmând marea
greutate a păcatului pruncuciderii și cea – e drept, mai mică – a păcatului
contracepției, în același timp incriminând, paradoxal, presiunea sub care sunt
puse femeile.
Chiar dacă am putea scăpa cumva de
nivelurile record de demagogie și ipocrizie din spațiul public, să consideri
avortul, în toată severitatea lui, ca fiind în sine centrul unei probleme e o
eroare, iar poziționările militante pro și contra sunt, în cele din urmă, doar
diversiuni. Avortul și, mai semnificativ, declinul natalității sunt simptome
periferice ale abuzului cronic asupra femeilor în lumea de azi. Faptul că
lucrul ăsta a fost spus de multe ori a atras cuvintele în zona derizoriului,
dar nu a modificat cu nimic realitatea, așa cum o observă un psihiatru în
practica lui. În România, femeia care are sau își dorește copii este activ
exclusă la nivel de resurse umane, discriminată la serviciu, dezinformată în
privința drepturilor sale, adusă în stare de detresă psihologică și
existențială. Sarcina echivalează adesea cu o sinucidere profesională. Statul
care protejează familia pe hârtie nu oferă nicio protecție civilă reală,
învățământul „gratuit” implică cheltuieli enorme pentru părinți și orice copil
reprezintă o proastă decizie financiară și nenumărate sacrificii mici și mari.
În timp ce susținem din vârful buzelor femeia și o celebrăm de opt martie, în
timp ce ținem peste tot prelegeri sofisticate de parenting, depunem
eforturi ca femeia care alege maternitatea să nu poată fi nimic altceva decât
mamă. Și asta, o știți prea bine, inclusiv în medicină. Din toate depresiile
post-partum diagnosticate de autor, majoritatea erau asociate cu deriva și
angoasele foarte justificate pradă cărora este lăsată o mamă româncă după ce
naște. Dacă avortul este un păcat mortal, autorii săi morali suntem noi toți.
Aș vrea să văd o pancartă cu fraza asta, la următorul marș pentru viață. M-aș
duce și eu atunci.
* Horga M et al. The
remarkable story of Romanian women’s struggle to manage their fertility. J Fam
Plann Reprod Health Care. 2013 Jan;39(1):2-4
