Nici psihiatrii nu știu: semiologia psihiatrică încearcă să obiectiveze cât mai mult simptomele, ratând, în mod necesar, latura subiectivă a experienţei psihotice.

Cele mai relevante informaţii ne vin, ciudat, de la psihiatrii care credeau că obiectivează suferinţa psihică, însă reflectau probabil, în descrierile lor, propriile răni mintale.

O veche descriere semiologică, elaborată independent de doi mari psihiatri care au fost și doi mari suferinzi, e sindromul automatismului mental, sau, după numele autorilor, sindromul  Kandinsky-Clérambault.

Fără să intrăm în detalii, este vorba despre felul în care gândurile și, de fapt, trăirile omului psihotic se rup de tirania conștiinţei și devin independente, autonome. Nu mai sunt ale sale. Gândurile devin voci. Percepţiile devin halucinaţii. Chiar și emoţiile se alienează.

Își pierde dreptul de proprietate asupra unor mari părţi din sine însuși, iar părţile acelea devin libere și rău intenţionate, mereu cu el, dar în afara controlului său, ca și când cineva le-a pus acolo cu forţa.

În psihoză îţi pierzi cu totul intimitatea subiectivă, căci dacă propriile tale gânduri nu mai sunt ale tale, capeţi convingerea că sunt ale tuturor. Oricine îţi poate auzi gândul, oricine îţi poate implanta un gând în cap.

Descriu simplist și profan sindromul automatismului mental, pentru că găsesc în el o stranie asemănare cu ceea ce simţim la un nivel social, cu toţii, zilele acestea.

Emoţiile noastre, cândva ceva foarte intim, nu ne mai aparţin: ele sunt ale tuturor, toţi suntem uniţi de aceleași angoase obsedante. Nucleul intimităţii noastre s-a restrâns foarte mult, e un sâmbure rezistent și mic, între patru pereţi, tot restul e comun, colectiv, dar alienant în același timp.

E o dimensiune psihotic-disociativă în trauma prin care trecem, în izolare sau, din contră, în linia întâi. Ne pierdem identităţile: acum suntem ori negativi, ori pozitivi, ori niște roboţi anonimi ascunși în costume de protecţie.

Însă nu bănuim că psihoza nu e un fenomen extraterestru, ci ceva profund uman, o dezvelire a naturii umane, în măsura în care orice rană deschisă ne lasă să vedem ţesuturile secrete de dedesubt.

Acum, am devenit cu toţii transparenţi, ca niște radiografii, și ne vedem structurile așa cum speram să nu o facem vreodată. Dar ce exerciţiu fenomenal de empatie și de autocunoaștere suntem obligaţi să întreprindem!