La fel au înmugurit şi apoi au explodat ştirile îngrijorătoare care ne dirijează în fiecare săptămână spre următoarele scenarii ale pandemiei. Apare astfel, ceea ce poate se ştia, dar nu se enunţa cu mare tam–tam, invocarea „scutului pneumologic”. Cine va face acest lucru? Pneumologul din orice colţ al ţării. Toate acestea se întâmplă într-o perioadă în care întregul sistem este pus la grea încercare prin lipsa de personal, de complianţă a populaţiei la ordonanţele militare şi la rugăminţile autorităţilor.

De fapt, a apărut deja un nou fenomen în rândul corpului medical: „covidofobia”. Ea îmbracă forme extrem de ciudate sau chiar dramatice. Dacă ne uităm la gradul de contagiozitate pentru personalul medical, la focarele din spitalul judeţean Suceava sau spitalul Gerota înţelegem uşor de ce personalul medical ar trebui să beneficieze prioritar de toate măsurile de protecţie. Dacă parlamentarii au reuşit în scurt timp, înainte de şedinţe urgente, să facă testele de identificare nu văd de ce în spitalele care devin de linia întâi nu se poate realiza acelaşi lucru pentru personalul medical, atât de venerat în aceste momente. Nerealizarea acestui lucru în timp util face mai uşoară şi de înţeles reacţia unor colegi care au început să refuze intrarea în secţii COVID, dacă nu au echipament de protecţie.

La toate acestea se mai adaugă patru alte elemente care ar trebui să fie priorităţi absolute naţionale: accesul la testări efectuate în fiecare spital care primeşte astfel de pacienţi, aprovizionarea cu medicaţie, scurtarea drumurilor birocratice de achiziţionare a consumabilelor şi ventilatoarelor, dar şi a celor care împiedică publicarea în timp scurt a recomandărilor asociaţiilor profesionale adaptate specificului românesc (aprobări de la MS, de la Colegiu, de la comisiile de specialitate).

Dacă urmărim reacţiile managerilor, şi acestea sunt uneori surprinzătoare şi deranjante. Unii realizează brusc că nu au personal suficient şi cheamă la serviciu, de-a valma, toţi angajaţii; alţii anunţă că se vor aloca la aceste secţii medici şi asistente prin tragere la sorţi. Acelaşi lucru se întâmpla pe vremuri în al Doilea Război Mondial, când ofiţerii îi alegeau pe cei fără familie pentru misiunile cele mai primejdioase. Noi ştim că în acest moment devenim soldaţi pe un front unde vor fi şi „morţi” şi „suferinzi”, dar poate că merităm mai puţine elogii teoretice şi mai multă grijă pentru protecţia noastră.

Comportamentul colegilor s-a modificat şi el profund. Dacă înainte, conform legii, mulţi medici şi-au amânat pensionarea, acum unii dintre ei şi-au adus brusc aminte că au depăşit vârsta de pensionare şi au cerut lăsarea la vatră. Alţii consideră că ar trebui să se ţină cont că au familii, copii, bunici. Puţini însă se oferă voluntari, ceea ce la noi devine un fenomen îngrijorător, mai ales că, în sistemul șapte zile de serviciu, 14 zile de odihnă, într-o programare riguroasă va aduce spre sfârşitul lunii aprilie, când se aşteaptă acest vârf epidemic, un hiatus acoperit de puţinii colegi care vor mai fi prezenţi la datorie. Sigur că deja în ţări precum Italia, Franţa, Anglia s-a ajuns la compromisuri; personalul infectat, asimptomatic îngrijeşte pacienţi cu această boală virală. Autorităţile trebuie, însă, să înţeleagă că la noi, la momentul actual, această idee sperie. Noi toţi învăţăm în aceste vremuri grele cum să ne organizăm, cum să ne protejăm, dar în multe spitale suspecţii încep să fie cuvântul de ordine, iar riscurile pentru personal cresc de la o zi la alta.

Din fericire, am văzut şi o succesiune de imagini pozitive – plecarea din Wuhan, unde epidemia s-a încheiat, a autobuzelor cu personalul medical suplimentar care a ajutat la eradicare. Încărcătura emoţională se revărsa în fiecare moment surprins de camere: oameni în genunchi care se închinau salvatorilor, îmbrăţişări, lacrimi de despărţire. Este un semnal optimist, aşteptat de fiecare dintre noi, care vine la patru luni de la debutul epidemiei, la fel cum şi magnoliile ne spun că vom supravieţui în ciuda vicisitudinilor vremurilor. De aceea, nu uitaţi să vă opriţi şi să le admiraţi, ele sunt şi rămân continuitatea vieţii pe pământ. Să nu-l uităm însă nici pe William Shakespeare, care a spus cândva: „Întotdeauna mă simt fericit (...) pentru că nu mă aştept la nimic de la nimeni. Aşteptarea întotdeauna doare. Problemele nu sunt veşnice, ele au o soluţie, singurul lucru care nu are niciun tratament este moartea”.