Accesul
la serviciile de sănătate este garantat prin lege de statul român. Acest lucru
nu înseamnă doar că fiecare om poate să apeleze la medic, ci angajează răspunderea
celor care conduc ţara, obligaţi să asigure resursele pentru funcţionarea
acestor servicii. Resursa cea mai importantă o reprezintă personalul calificat.
Medicii sunt vârful piramidei acestui sistem.
Plecarea
medicilor din România către destinaţii europene nu este o aventură a căutării
unui loc de muncă mai bine plătit, aşa cum ar părea la prima vedere, ci un
fenomen social cu implicaţii grave asupra dezvoltării societăţii româneşti. Nu
doar sistemul de sănătate este afectat. În profunzime, sunt puse sub semnul
incertitudinii capacitatea de însănătoşire a populaţiei şi, până la urmă,
supravieţuirea fiecărei persoane. Ceea ce ni se întâmplă este un atentat la
adresa siguranţei naţionale, întrucât nu toţi pacienţii din România se pot
investiga şi trata la AKH, Acibadem, sau Anadolu.
Statistici
înfiorătoare
Anul trecut, mai mult de 2.000 de medici au
plecat din România ca să lucreze în cabinete, clinici şi spitale din alte ţări.
Conform informaţiilor făcute publice de Colegiul Medicilor, în ultimii şase
ani, peste 15.000 de medici au părăsit voluntar sistemul de sănătate românesc.
În 2013, din ianuarie până în octombrie, au
plecat din România în jur de 2.600 de doctori. Destinaţiile preferate ale
acestora au fost Marea Britanie, Germania, Franţa şi Belgia.
Statisticile europene arată că, din 2007, de
când Romania a intrat în Uniunea Europeană, până în februarie 2013, în total
28.000 de medici şi 17.000 de asistente au aplicat pentru un post în străinătate,
iar 80% au fost acceptaţi. În 2010, peste 7.000 de specialişti au părăsit ţara,
iar în 2011, 16.500 de medici şi asistente au semnat contracte de muncă în
afara graniţelor ţării, dublu faţă de anul anterior (8.100 de astfel de
contracte).
Printre toţi profesioniştii care îşi caută
un loc de muncă în străinătate, angajaţii din sistemul medical se situează pe
locul doi conform statisticilor de emigrare. Alte studii arată că 80% din
tinerii absolvenţi sunt pregătiţi să plece peste hotare.
Un studiu realizat în 2013 de Federaţia
europeană a serviciilor publice arată că aproximativ 3% din medicii români şi
5–10% din asistente emigrează în fiecare an.
Prăpastia dintre nevoia de medici şi
disponibilitatea acestora se adânceşte în fiecare an. Sunt mai mulţi medici
care aleg exilul decât absolvenţi ai tuturor facultăţilor de medicină din ţară:
aproximativ 2.500 de absolvenţi faţă de aproximativ 3.000 de medici care pleacă
anual din România.
Pentru o funcţionare decentă, România are
nevoie de cel puţin treizeci de mii de medici. În urmă cu doi ani, aveam doar
douăzeci de mii, iar acum sunt mai puţin de cincisprezece mii de medici în
spitale. Cu jumătate din necesarul de medici, serviciile sunt compromise.
Calitatea actului medical nu mai poate fi la standardul mileniului trei. Un
medic nu poate lucra cât pentru doi sau trei alţi medici. În funcţie de
specializare, raportul e chiar mult mai grav. Neurochirurgia, de pildă, este
unul dintre domeniile cele mai în suferinţă – avem o acoperire de doar 20% din
nevoia de neurochirurgi.
Banii
nu sunt singurul motiv
Nu se poate da un răspuns simplu la această
întrebare. Bineînţeles, un motiv puternic este salariul extrem de mic al
medicilor din România. După cel puţin şase ani de studii, un tânăr medic are un
salariu de vreo 250 de euro. După cum ştie toată lumea, cei şase ani nu ajung.
Urmează, pentru specializare şi creştere profesională, alţi ani de studiu. Iar
procesul nu se opreşte, ştiinţa medicală e în continuu progres, medicamentele şi
protocoalele de tratament evoluează cu rapiditate, iar medicii trebuie să fie
la curent cu toate aceste evoluţii. Ce se întâmplă după alţi câţiva ani cu tânărul
nostru medic? Ajunge la un salariu de 300 de euro. O bătaie de joc. Cum îşi
poate întemeia o familie? Cum poate cumpăra un apartament, oricât de modest?
Personalul medical are, în întregul său, această problemă a subzistenţei
personale.
Odată ajuns în străinătate, salariile cresc
înzecit. Diplomele se pot echivala cu uşurinţă, iar singurul prag important de
trecut este cunoaşterea limbii din ţara gazdă. Un obstacol pe care specialiştii
noştri îl trec cu uşurinţă – la medicină nu intră decât oameni capabili să facă
un efort uriaş de învăţare. O limbă străină nu e o problemă.
Dar nu doar banii sunt motivul pentru care
medicii pleacă. Condiţiile din sistemul nostru de sănătate sunt mult sub
standardele normale pentru acest timp. Subfinanţarea duce la prăbuşire. Degeaba
vrei să faci treabă, dacă nu ai cu ce, dacă nu îţi sunt asigurate resursele
pentru a-ţi desfăşura activitatea. Promiscuitatea sistemului influenţează orice
medic, generează un sentiment acut de insatisfacţie. De ce să lucrezi sub
stres, de ce să iei stresul cu tine acasă, când poţi opta pentru civilizaţie,
modernitate, lipsă de stres?
Preşedintele Colegiului Medicilor din
România, prof. dr. Vasile Astărăstoae, a atras de nenumărate ori atenţia asupra
pericolului subfinanţării. „Apare sentimentul de insatisfacţie la medicii care
nu se pot realiza profesional pentru că vor să facă şi nu pot. Toate pleacă de
la finanţarea sistemului. România rămâne ţara care alocă cel mai puţin pentru sănătate
dintre toate ţările Uniunii Europene şi pe penultimul loc din Europa. Dacă vrem
să oprim acest exod, trebuie să finanţăm corect sistemul“ – este o declaraţie a
acestuia care a ţinut prima pagină a ziarelor româneşti.
Un alt motiv de degradare a sistemului
medical îl reprezintă continua debandadă determinată de schimbarea necontenită
a miniştrilor şi conducătorilor caselor de sănătate, care vin – fiecare – cu o
nouă abordare strategică şi managerială. Nici nu apucă bine să o pună pe hârtie
şi jocul intereselor politice determină înlocuirea lor. În acelaşi context,
legile şi normele de implementare se schimbă şi ele peste noapte. Nu cu mult
timp în urmă, au fost desfiinţate o serie de unităţi spitaliceşti, iar clasa
politică apropiată de fostul preşedinte a încercat să schimbe principiile
asigurărilor de sănătate, favorizând intrarea pe piaţă a marilor firme
americane şi europene, urmând să pună Casa Naţională de Asigurări de Sănătate
într-un mare con de umbră. Nu există un pact naţional pentru sănătate, nu sunt
agreate principiile de bază, nu există privire responsabilă către viitor. Există
doar haos!
Câteva
consecinţe şi previziuni
O primă consecinţă o reprezintă migrarea
pacienţilor către clinici din străinătate. Desigur, majoritatea populaţiei
româneşti nu poate pleca uşor, e nevoie de bani. Dar asigurările medicale
private facilitează acest lucru. Pe lângă oamenii bogaţi, pot pleca la
tratament în alte ţări şi cei care au asigurări private. „Clinicile şi
spitalele din România au tot mai puţini profesionişti care pot oferi servicii
medicale specializate, iar pacienţii sunt nevoiţi să caute ajutor în afara
graniţelor tării. O asigurare privată de sănătate este o soluţie accesibilă,
care oferă servicii medicale internaţionale şi acoperire pentru toate
procedurile importante în cele mai bune clinici din Europa şi din lume“, a
declarat Zahal Levy, preşedintele unui trust de asigurări private de sănătate.
Pe lângă efort, cheltuială şi disconfortul căutării de soluţii în alte ţări, se
mai întâmplă un lucru: banii pacienţilor români – asiguraţi sau nu – susţin bugetele
spitalelor şi clinicilor din alte ţări, sistemul nostru sărăcind şi mai tare.
Pierderile statului rom~n sunt însă şi mai
mari dacă ne gândim la cheltuielile făcute cu pregătirea medicilor. Cifrele
prezentate de Colegiul Medicilor sunt alarmante: peste 3,5 miliarde de euro a
investit statul în pregătirea medicilor care lucrează în străinătate şi nu a
recuperat niciun ban. Cu riscul de a fi contestat, nu mă pot împiedica să nu mă
gândesc la o formulă de schimbare a regulilor: să facem în aşa fel încât să
determinăm facultăţile de medicină să încheie contracte cu toţi cei admişi la
studii, astfel încât ei să fie obligaţi să lucreze un număr de ani aici, pentru
că au făcut studii plătite din taxele şi impozitele tuturor, iar dacă pleacă
din România înainte de termen să achite studiile. Aşa ar fi corect!
Guvernări succesive au încercat să aplice
diverse metode pentru a-i încuraja pe medici să rămână în ţară. Au fost
adoptate măsuri, mai ales pentru mediul rural, dar eu eşuat toate. Erau, de
altfel, doar tentative de cârpeală, nu strategii valide.
În prezent, în Franţa, profesează peste
4.300 de medici români. Aceştia reprezintă 60% din totalul medicilor străini
care lucrează în această ţară. În Marea Britanie, numărul medicilor români depăşeşte
4.000, ceea ce îi situează pe locul al doilea, după medicii indieni. În Belgia,
sunt 2.600 de medici români, iar în ultimii trei ani, după o politică agresivă
din partea Germaniei, şi în această ţară sunt 3.100 de medici români, aceştia
urcând de pe locul şapte pe locul trei în topul medicilor străini din Germania.
Sursa acestor date este Colegiul Medicilor din România.
Din punctul de vedere al stării de sănătate
a românilor, în doi-trei ani, din cauza deficienţelor grave ale sistemului, la
care se adaugă îmbătrânirea populaţiei, numărul de afecţiuni cronice va depăşi
numărul afecţiunilor acute.
Exodul
medicilor va continua. Ţările dezvoltate nu au destui doctori, şcolile medicale
acoperă foarte puţin (11%) din nevoile acestora. Prin urmare, vor rămâne deschise
şi vor primi tot mai mulţi emigranţi. România este o ţară ţintă pentru
recrutorii din domeniul medical pentru că este membră a Uniunii Europene,
diplomele sunt recunoscute, iar procedurile de angajare sunt mai simple decât
pentru medicii proveniţi din spaţiul non-european.
Atacurile
mediatice
Situaţia
tulbure a societăţii româneşti şi sentimentul de nesiguranţă instaurat în
mediul medical sunt accentuate de presiunea mass-mediei. În goana după audienţă,
în viteza cu care jurnaliştii trebuie să atace subiectele, cazurile de
malpraxis sau neglijenţă medicală devin subiecte de prima pagină. Acestea se
dublează cu reportajele despre precaritatea condiţiilor din multe spitale, iar
rezultatul este sumbru: toată lumea vrea să plece! Adaug că nu am văzut anchete
jurnalistice finalizate; presa anunţă „bomba“, subiectul e preluat – fără
verificare – de la un ziar la altul (mediul online favorizează circulaţia în
viteză a ştirilor), iar articolele se încheie cu o propoziţie în care se spune
că a fost deschisă o anchetă oficială. Nu se revine asupra subiectului, nu se aşteaptă
rezultatele anchetelor oficiale pentru a fi apoi date publicităţii, mai ales că,
adesea, corpul medical este reabilitat. Nu mă refer aici la cazurile reale, în
care medicii vinovaţi sunt sancţionaţi, ci la modul de abordare general, care
pune o nejustificată presiune pe practicanţii unei meserii grele şi, totodată,
nobile.
Şpaga
pentru doctor
Mecanismul e simplu şi cunoscut. Pentru că sănătatea
e bunul cel mai de preţ şi pentru că pacienţii „ştiu“ că bunăvoinţa medicilor
trebuie cumpărată, oamenii – bolnavi sau membri ai familiilor pacienţilor – nu
ezită să pregătească plicul cu bani. A devenit o cutumă ca la doctor să te
prezinţi cu plicul sau cu cine ştie ce cadouri simandicoase (pentru că – nu-i aşa?!
– nu poţi să îi dai unui medic orice).
Aici sunt două situaţii. Prima, cea în care
un pacient, după ce i-ai salvat viaţa, simte nevoia să-ţi fie recunoscător.
Cred că această ipostază poate fi acceptată atâta timp cât e vorba de un cadou
simbolic şi nu de bani sau de cadouri de valoare.
A doua situaţie este cea a condiţionării
actului medical. O apendicită costă atât, o intervenţie pe creier atât, iar
aceste intervenţii medicale se fac doar după ce pacientul plăteşte. S-au creat
adevărate reţele pentru circuitul acestor şpăgi, sunt spitale unde mercurialul
funcţionează ca la piaţă şi e întreţinut de o adevărată reţea – de la portar,
infirmiere, asistente, până la medici anestezişti, chirurgi, şefi de clinică
etc. Corpul medical devine astfel parte a unei reţele murdare de tip mafiot,
care tranzacţionează vieţi. Este inadmisibil. Acest fenomen trebuie să dispară!
Acest fenomen îi îndepărtează pe medicii de bună calitate de spitalele româneşti.
Ce este
de făcut?
Nu este locul aici pentru a detalia o
strategie. Sunt numeroşi factori de decizie – ministerul, comisiile
parlamentare de sănătate, direcţiile de sănătate publică, primăriile şi
consiliile judeţene etc. – al căror rost este chiar acesta, de a face
strategii. La noi însă, până acum, toate măsurile care se referă la reforma sănătăţii
s-au luat fără suport real, fără analiza corectă şi concretă a faptelor.
Nepricepuţii giraţi politic şi nenumăratele jocuri de interese au creat haos în
sistem. Câteva lucruri se cuvin însă subliniate.
România
are nevoie de o strategie pe termen mediu şi lung în domeniul sănătăţii, o
strategie asumată şi care să fie implementată indiferent de cine vine la putere
în ţară, într-un oraş sau într-un judeţ. Lipsa continuităţii sporeşte haosul.
La
baza acestei strategii naţionale pot fi puse cu uşurinţă câteva reguli care ar
putea deveni cutume, al căror rost este acela de a limpezi şi curăţa sistemul.
Mă refer aici la: stabilirea unui sistem de examinare clar de promovare în
medicină; reintroducerea pregătirii şi promovării intraspitaliceşti (modelul
francez de internat, pe care l-am copiat cândva, dar acum nu mai există);
modernizarea statutului cadrelor universitare; stimularea (re)înfiinţării de
cabinete medicale în şcoli şi întreprinderi, precum şi stimularea reală a
medicilor de la ţară; acordarea unor beneficii cadrelor medicale (gratuitate
sau preţ redus la tratamentele balneare, de exemplu). Cercetarea şi activitatea
ştiinţifică ar trebui să ajungă pe prima pagină a agendei strategice şi ar
trebui plătite corespunzător. Aş mai adăuga aici faptul că inclusiv medicina
privată trebuie stimulată.
În
ceea ce-i priveşte pe cei care doresc să plece, poate nu ar fi rea o măsură de
recuperare a investiţiei făcute de statul român prin gratuitatea pregătirii
medicilor (nu mă refer aici la cei care şi-au plătit facultatea). Astfel, un
medic care a studiat gratis, fie încheie un contract cu statul că va profesa în
România un număr de ani, fie pleacă doar după ce achită contravaloarea
studiilor. Statul are bani pentru facultăţi din taxele şi impozitele tuturor
oamenilor. Nu e corect ce se întâmplă acum.
Nu
în ultimul rând, trebuie schimbat sistemul de salarizare. Un medic rezident
german are, în ţara lui, un salariu egal cu de trei ori salariul minim pe economie.
Un principiu asemănător ar trebui să guverneze şi sistemul nostru. Nu e vorba
de cuantumuri, ci de rapoarte proporţionale sănătoase.
Apel la demnitate
Am
încercat, pe scurt, să expun motivele exodului în masă al medicilor români, să
arăt câteva consecinţe, să indic câteva soluţii şi să explic de ce această
situaţie reprezintă, de fapt, un grav atentat la siguranţa naţională. Nu încap
în acest articol toate explicaţiile, s-ar putea scrie mii de pagini pe această
temă. Polemicile ar putea fi fără sfârşit.
Ca
medic, profesor şi manager cu multă experienţă, ca specialist care a văzut
multe dintre spitalele lumii, pot însă să pun un prim diagnostic: suntem
bolnavi de lipsă de demnitate. De aceea, închei acest text făcând un apel la demnitate către diriguitorii
sistemului, către reprezentanţii pe care i-am ales în Parlament, către Colegiul
Medicilor, către colegii mei – fie că sunt în spitale, fie că sunt medici de
familie în cine ştie ce sat. Dacă ne regăsim demnitatea, vom putea construi un
proiect pe termen lung pentru îndreptarea lucrurilor. Altminteri, vom umbla ca şi
până acum, cu o reţetă pe o foaie de hârtie, căutând vindecare la cine ştie ce
medic român din cine ştie care ţară.
