Proletarizarea secundară revoluției
industriale de la începutul secolului XIX a declanșat acest
mecanism producător de inegalitate. Un raport asupra stării de
sănătate a locuitorilor din Liverpool preciza, în 1842: „Speranța
medie de viață a cadrelor superioare era de 35 de ani, de 22 de ani
pentru artizani și 15 ani pentru muncitorii din fabrici și
zilieri“. Nivelul teribil al mortalității infantile din rândul
muncitorilor explică aceste cifre.
În ultimii 25 de ani, în Franța,
speranța de viață a bărbaților a crescut cu cinci ani, iar cea a
femeilor cu patru ani și jumătate (sursa: LʼInstitut national de
la statistique et des études économiques). Toate clasele sociale au
beneficiat de pe urma acestor progrese, legate în parte de
ameliorarea condițiilor de muncă și scăderea timpului de lucru,
însă exploatarea resurselor – în principal de clasele
privilegiate – a făcut ca inegalitățile să persiste. Astfel,
bărbații cu funcții de conducere trăiesc, în medie, cu șase ani
și jumătate mai mult decât muncitorii, iar speranța lor de viață
fără handicap este cu zece ani mai mare. Cam pe aici sunt,
probabil, unii care-și spun: „Altu’ care dă vina pe sistem,
patroni, capitalism pentru toate relele omenirii. E normal când nu
te-ai dat în vânt după muncă. Vorba aia, după faptă și
răsplată“.
Dar inegalitățile apar precoce:
copiii din familiile sărace, ca și părinții lor, au o sănătate
mai proastă, în parte din cauza carențelor alimentare și a
condițiilor insalubre de locuire. De exemplu, 7% din copiii din
familii nevoiașe au probleme dentare, față de doar 2% pentru
restul copiilor. Faptul că diferența aceasta se observă pentru un
serviciu medical costisitor subliniază inegalitățile bazate pe
venituri în fața bolii. Și inegalitățile nu se rezumă numai la
situația celor mai săraci. Probabilitatea de-a dezvolta maladii se
diminuează, pentru cele mai multe dintre ele, în măsura în care
avansăm pe scara socială. Cel mai bun exemplu, în acest caz, este
distribuția obezității. Ea atinge pe 15% din cei fără studii
superioare față de numai 5% din cei cu diplomă. În ultimii 25 de
ani, această diferență s-a dublat.
Condițiile de muncă sunt
responsabile de o cincime din problemele de sănătate, dar până la
jumătate în cazul unor afecțiuni de tipul durerii lombare. Cele
mai dure condiții de muncă induc o dublă pedeapsă muncitorului:
nu numai că trăiește mai puțin, dar își și petrece mai mult
timp suferind de incapacități și dizabilități. Mai mult, pasajul
prin perioade de șomaj are consecințe nefaste asupra sănătății
și astfel șansele găsirii unui nou loc de muncă scad. Tulburările
de comportament sunt mai frecvențe în rândul șomerilor. În
general, creșterea nivelului de șomaj în Europa a fost însoțită
de o degradare a sănătății publice.
Șansele fiecărei generații sunt în
mare parte predeterminate de situația celei care a precedat-o și
speranța unei ascensiuni sociale facilitate de orânduirea și
progresul lumii moderne este amăgitoare. Nivelul de sănătate este
și rodul modului de viață individual și al grupului din care
facem parte. Muncitorii fumează mai mult decât șefii, bărbații
decât femeile și șomerii decât activii. Dacă un șef cumpără
de două ori mai multe medicamente, nu numai rațiuni economice
explică asta, ci și raportarea la corp. În muncile unde corpul
este un instrument de lucru, lucrătorii au tendința să își
supravalorizeze calitățile fizice și să fie mai puțin sensibili
la durere și oboseală. Inegalitățile în fața bolii vin deci și
din diferențele de reprezentare, care-i conduc pe cei mai săraci să
fie mai puțin atenți la corpul lor și care înseamnă mai puține
vizite la medic, mai puține practici de prevenție și screening.
Organizarea sistemului sanitar
perpetuează inegalitățile. Medicii sunt mai mulți la oraș și în
cartierele bogate. Orientarea către o medicină tehnică și
ultraspecializată favorizează o apropriere de cauzele pur organice
ale afecțiunii, pe când scăderea numărului de generaliști și
condițiile dure de muncă defavorizează o apropiere globală până
la rădăcinile sociale, culturale și economice ale bolii.
Ipoteza formulată la începutul
secolului XIX, care spune că salariul departajează oamenii în față
morții rămâne coerentă. Ideea răspândită a unei tendințe
înspre ștergerea disparităților sub efectul progresului nu este
confirmată de fapte. Reaproprierea de către medici a dimensiunii
politice a medicinii este necesară pentru ameliorarea condițiilor
de viață a celor mai sărmani și mai mulți.
