În
lumea noastră, ceva s-a schimbat ireversibil. Iar această complexă modificare a
parametrilor cu care eram obișnuiți în mod direct (în cadrul existenței de
fiecare zi) sau indirect (prin intermediul canalelor informaționale mereu mai
penetrante, împingând mereu mai departe limitele cunoașterii) pare a nu fi un
capăt de linie, un punct terminus al unui formidabil traseu al lui Homo
sapiens. Modul în care decurg lucrurile dă naștere bănuielii că ar fi vorba
mai degrabă despre un prag către altceva, către o altă realitate despre care nu
știm deocamdată nimic. Tributari unor nostalgii adânc înrădăcinate în
structurile de gândire, românii observă doar la nivel superficial aceste
realități. Se poate spune că, în fond, refuză să admită (de exemplu) că
fascinanta lume occidentală își arată mereu mai evident slăbiciunile. Că
neliniștitoare dezechilibre subminează perspectiva unei fericiri sociale în
țări a căror invidiată bunăstare este întreținută în special prin speculație,
prin manipularea rafinată și lipsită de scrupule a unor imense (și imens de
bogate) teritorii coloniale.
Dornic
a se confunda cu lumea visului său, românul ultimelor decenii se autoexilează
cu ușurință și fără remușcări. Studii statistice recente arată că principalul
motiv invocat drept cauză a acestui periculos demers este nevoia de venituri
mai mari pe care țara noastră nu le-ar putea oferi. Aceleași studii indică însă
o realitate tulburătoare, anume că peste 70% din cei intervievați lăsau în urmă
situații economice pe care mulți dintre cetățenii țărilor care îi primeau le-ar
fi invidiat. Setea de parvenire i-a făcut pe mulți dintre conaționalii noștri
să abdice de la rigorile morale, de la respectul sincer față de valorile
tradiționale, comportându-se mereu mai mult precum copacii fără rădăcini,
uneori fără să conștientizeze și spre consternarea populației autohtone.
Confruntarea noului personaj cu societatea în care este silit să viețuiască se
manifestă însă nu doar undeva peste hotare, ci și acasă.
În
afara granițelor, dificultățile de adaptare majore afectează în special grupurile
cu pregătire intelectuală medie sau superioară, alimentate de conștiința
apartenenței la o veche cultură insuficient recunoscută/apreciată, de
parametrii pregătirii profesionale și de cultură generală etc., în timp ce
apartenenții grupurilor de proveniență rurală/suburbană și cu un nivel
profesional mediu sau scăzut se inserează foarte rapid și reușesc să atingă
repede țintele economice propuse.
În
țară, lucrurile stau oarecum invers. Agresivitatea celor aparținând acestui din
urmă grup se manifestă flagrant, dar infinit mai puțin frecvent, prin acte de
violență fizică, ponderea majoră aparținând violenței verbale, gestuale,
vestimentare și ambiental-comportamentale. Violența verbală, departe de fi
tradusă doar prin practicarea injuriilor explicite, se manifestă și prin
adoptarea unor intonații aparținând voit periferiei orașelor și mediilor
sociale, a unor căutate dezacorduri gramaticale („Să mănâncă și gura mea”) în
virtutea unui oarecare efect comic, a extraordinarei frecvențe a erorilor
gramaticale în limbajul scris, fie că este vorba de cărți/reviste, fie despre
texte publicate în mass-media televizată (lipsa unor litere, inversarea
literelor ș.a. care ridiculizează mesajul), fie, în sfârșit, prin realizarea
unor construcții lexicale cu totul neadecvate (temperaturi din termometre,undeva în veacul al..., confuzia dintre deceniu și decadă sau cea dintre
competență și expertiză etc.). Într-un excelent articol publicat în revista
„22” (2005), Ruxandra Cesereanu spunea: „Nicio cenzură nu stăvilește trivialitatea
unor texte din presă, imaginile deocheate, limbajul de mahala”. Toate acestea
au condus – treptat, dar suficient de rapid – la situația pe care Adrian Marino
(2010) o definea astfel: „Imbecilizarea poporului a atins cote alarmante“.
Emisiuni mai mult sau mai puțin savuroase, prezente atât în programele
televizate, cât și în cele radiofonice, încearcă din răsputeri să ridiculizeze
aceste tendințe, pe principiul ridendo castigat mores, dar situația pare
a se agrava cu fiecare zi.
Violența
gestuală nu se limitează la arătarea unui anumit deget ridicat, ci înaintează
până la îmbrânceala din mijloacele de transport în comun, până la
hiperutilizarea claxonului, până la semnalele luminoase de pe autostradă, care
cer evacuarea benzii de către șoferii corecți, până la traversarea străzilor
intens traficate prin locuri nepermise (măcar că aflate în imediata apropiere a
pasajelor pietonale), cu mișcări bovin-lente și mișcând buzele în ritmul unor
nemeritate invective care se pierd în aerul poluat. Tot în perimetrul violenței
în România zilelor noastre se încadrează și comportamentele demonstrative:
utilizarea pentru nevoi curente a automobilelor de mare putere și cu
caracteristici care le-ar recomanda mai degrabă pentru raliuri africane,
preocuparea pentru afișarea în public alături de câini uriași (eventual feroce)
sau de „dive” modelate intens prin intervenții de chirurgie plastică. Este la
originea acestor comportamente o nevoie teribilă de a se face remarcate a unor
personaje lipsite de o lume interioară, la urma urmelor de conștiința propriei
identități.
Ei
bine, cu această complexă situație este chemat să se confrunte în existența sa
de fiecare zi și medicul român al zilelor noastre, clamând și el necesitatea
restructurării urgente a întreg sistemului de factori care acționează puternic
și permanent asupra psihicului compatrioților noștri. Oricare ar fi însă
strategia propusă și oricât ar fi ea de coerent aplicată în practică,
dificultățile vor fi cu atât mai mari cu cât interlocutorul nu este altcineva
decât vestitul „om nou”, doborât acum de atâtea influențe străine și devenit
„omul-kitsch” (definiție prin extensie aparținând lui Gavril Mate, 1985),
personaj agitat, dezorientat, lipsit de personalitate autentică, subordonat
nevoii imperioase de acumulare (Mariana Flaișer, „Identitatea culturală
românească sub spectrul manelizării”).
Dar,
oare, n-am putea identifica pe mulți dintre colegii noștri de breaslă în
aceeași categorie? Oare profesionistul domeniului sanitar – fie el infirmier,
asistent sau medic – n-ar putea fi expus riscului de „contaminare” în contextul
îngrijirii patologiilor ce derivă tocmai din această complexă realitate? Și
atunci lucrurile devin încă și mai complicate.
