Recunosc, nu mă așteptam. Asta deși toate
semnele, de-ar fi fost virtual puse pe o listă, erau bifate. Primul: înainte să
intre, am auzit un bubuit în ușă (am înțeles ulterior că o lovise cu piciorul,
mi-a confirmat altă pacientă, data următoare când ne-am văzut). Al doilea: era
însoțit îndeaproape de un domn, mult mai în vârstă, dar și de un altul mai
tânăr. Al treilea: în loc să avem contact vizual, s-a pus inițial pe canapea,
la o parte, într-o poziție un pic nefirească, și când l-am întrebat cum îl
cheamă a început să râdă. Ultimul: pentru că nu răbda să stea pe scaun, s-a
ridicat, a venit ușor pe partea mea de birou și, în trecere, mai că m-a
mângâiat în spatele urechii, c-o stranie gingășie. În propriile-i afirmații, Satana
venise de fapt să mă omoare.
Apoi s-a făcut liniște, o liniște
instantanee, asurzitoare, o lungă acufenă care începe cu o pleasnă și se
termină cu o notă muzicală, un fel de si diez prelungit. De undeva de lângă,
dar din afara câmpului meu vizual, m-a lovit cu putere. De fapt nu cred că m-a
lovit cu putere, cât cu palma. Dar aerul care mi-a împins timpanul (și așa
cicatrizat prost în urma unei experiențe similare, cu mulți ani înainte) a
creat acest curios efect, cu rezultate și mai curioase asupra creierului meu.
M-am aflat de multe ori în situații
extreme. În câteva dintre ele, am fost amenințat cu moartea sau am fost agresat
fizic în „câmpul muncii”. Vorba bătrânului care-l însoțea pe pacient, după ce
familia l-a scos din cabinet (iar eu sunasem la Poliție și 112): „Domnule
doctor, trebuie să vă asumați că acestea sunt riscurile meseriei”. Da, violența
e un risc al meseriei de psihiatru. Dar nu mă așteptam. Nu e ca și cum
purtătorul de halat, între două consulturi și o scrisoare medicală, face cursuri
de arte marțiale mixte (am câțiva prieteni medici care m-ar contrazice aici).
Fapt este că, odată ce aventura s-a stins,
m-au cotropit întrebările. Eu, fiind de fel tărâm fertil, cotropibil de
controverse, nu m-am lăsat așa ușor, astfel că unora m-am încăpățânat să nu
le răspund. Ce ar fi viața fără o brumă de necunoscut. După care, vreo trei
săptămâni mai târziu, mă trezesc cu o rugăminte a unui fost coleg de muncă,
astăzi șef editorial la o televiziune, să mă pronunț asupra unei înregistrări
în care un fost... nu contează de fapt ce este, un cetățean, aparent
turmentat, lovește la gămălii un polițist care-l luase la rost. Prima mea
remarcă tăcută, recunosc – spre rușinea mea poate – a fost „ha, uite că nici
ăsta nu se aștepta”. Mă refer la polițist. Moment în care au înflorit la loc
cucuta și întrebările despre pacientul meu agitat, psihotic, în scurt cuvânt –
Satana. (Apropo, ca o digresiune, în psihiatrie și îngerii, și demonii sunt cam
la fel de agitați, și să te ferească să ți-o dea Iisus, c-ai să înțelegi mai
bine sensul verbului „a mirui”). Noi, doctorii, n-avem luxul funcționarelor de
la fisc, nu prea putem să ne-ascundem după un ghișeu cu vizetă. Mai lucrăm și
la ore (unii dintre noi) astrale ale omenirii, când unii se duc la culcare
și-alții se întorc de la cârciumă. Și, lăsând la o parte chirurgii,
anesteziștii și epidemiologii, care par feriți – prin fericire sau context – de
violență fizică, restul suntem cam în bătaia puștii.
Atitudinea doctorului față de pacientul
cverulent, recalcitrant, agresiv verbal/comportamental (dar încă nu violent) –
zic toate ghidurile – trebuie să fie de descurajare pozițională. Nu suntem
„parte în parte”, că doar n-o să ne luăm la bătaie cu ei. Oamenii din camera de
gardă sau cabinet pot fi agitați din miriade motive, că e intoxicație, psihoză,
delirium sau traumatism. Proasta creștere e cam la coada diagnosticului
diferențial (dar nu e deloc de exclus, din păcate greu tratabilă, darămite
curabilă). Doctorii sunt acolo să ajute, nu să adoarmă pacientul cu mâinile goale.
Carevasăzică, rostul doctorului e să documenteze și apoi să sancționeze
problema. Nu prea poți face asta cu un om dezlănțuit, în plin furor.
Regulile de contenționare sunt clar specificate în norme, doar că rolul
medicului în contenționare e cel mult contemplativ. Rămâne în sarcina
personalului auxiliar, adică voinicile asistente medicale și oamenii „de la
pază”, să dea o mână de ajutor la nevoie. Chicotesc a pagubă de fiecare dată
când mai preumblu prin spitalele patriei, căci asistentele or fi ades balșoi
muiere, dar „badigarzii” sunt când prea bătrâni, când prea obezi, când prea
degeaba. Mă amuză îndeosebi cei de la „Obregia”, aș putea să jur că uniformele
sunt luate de la un magazin de cosplay pentru Halloween. Proceduri avem? Nu, în
afară de bunul-simț al fiecăruia și de cunoașterea legii, care ades le eludează
protagoniștilor. Fapt e că, în fața violenței, suntem complet descoperiți.
Într-un sondaj realizat în SUA, în 2015,
71% din medici au răspuns că au fost agresați verbal în cariera lor. Aproape un
sfert au fost (și) loviți. Specialitățile „la risc” – previzibil – au fost
medicina de urgență și psihiatria. O evaluare sistematică a incidentelor de
agresiune fizică la locul de muncă, făcută tot de americani, între 2003 și
2007, a arătat că 60% din incidentele raportate au fost în spitale sau
centre de asistență socială. Zic „raportate”, pentru că, excepție făcând
cazurile extreme, filmate, de interes pentru presă, incidentele de zi cu zi din
profesia medicală nu ajung în vreo bază de date. Care bază de date nici măcar
nu există. Pentru că România. Pentru că doctori. Pentru că „demnitate” e de
obicei un sinonim al banului, nu al condițiilor de lucru, pentru guvernant.
Nu cred că cer prea mult dacă invit
cuvioasele minți, care la Minister, care la Colegiu, care la asociațiile
profesionale sau sindicate, să cumpăteze un pic asupra celor zise aici.
Timpanul meu s-a reparat între timp. Pacientul a fost stabilizat chimic de
colegi de-ai mei, în regim de internare non-voluntară. Ușa cabinetului meu continuă
să fie deschisă. Refuz să devin doctor care stă tot timpul cu butonul de panică
în mână (da, avem, la clinica pe care o conduc, această tehnologie
revoluționară, de vreo câțiva ani deja). Violența e riscul meseriei mele. Risc
modificabil. Risc prevenibil. Cer prea mult dacă doresc mai multă siguranță la
locul de muncă? Întreb și eu, așa, la pagubă. Căci mintea mea e tărâm fertil de
controversă... O fi de la lovitură.
