Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Agresiunile împotriva medicilor

Viața Medicală
Dr. Gabriel DIACONU vineri, 23 iunie 2017
     Recunosc, nu mă așteptam. Asta deși toate semnele, de-ar fi fost virtual puse pe o listă, erau bifate. Primul: înainte să intre, am auzit un bubuit în ușă (am înțeles ulterior că o lovise cu piciorul, mi-a confirmat altă pacientă, data următoare când ne-am văzut). Al doilea: era însoțit îndeaproape de un domn, mult mai în vârstă, dar și de un altul mai tânăr. Al treilea: în loc să avem contact vizual, s-a pus inițial pe canapea, la o parte, într-o poziție un pic nefirească, și când l-am întrebat cum îl cheamă a început să râdă. Ultimul: pentru că nu răbda să stea pe scaun, s-a ridicat, a venit ușor pe partea mea de birou și, în trecere, mai că m-a mângâiat în spatele urechii, c-o stranie gingășie. În propriile-i afirmații, Satana venise de fapt să mă omoare.
     Apoi s-a făcut liniște, o liniște instantanee, asurzitoare, o lungă acufenă care începe cu o pleasnă și se termină cu o notă muzicală, un fel de si diez prelungit. De undeva de lângă, dar din afara câmpului meu vizual, m-a lovit cu putere. De fapt nu cred că m-a lovit cu putere, cât cu palma. Dar aerul care mi-a împins timpanul (și așa cicatrizat prost în urma unei experiențe similare, cu mulți ani înainte) a creat acest curios efect, cu rezultate și mai curioase asupra creierului meu.
     M-am aflat de multe ori în situații extreme. În câteva dintre ele, am fost amenințat cu moartea sau am fost agresat fizic în „câmpul muncii”. Vorba bătrânului care-l însoțea pe pacient, după ce familia l-a scos din cabinet (iar eu sunasem la Poliție și 112): „Domnule doctor, trebuie să vă asumați că acestea sunt riscurile meseriei”. Da, violența e un risc al meseriei de psihiatru. Dar nu mă așteptam. Nu e ca și cum purtătorul de halat, între două consulturi și o scrisoare medicală, face cursuri de arte marțiale mixte (am câțiva prieteni medici care m-ar contrazice aici).
     Fapt este că, odată ce aventura s-a stins, m-au cotropit întrebările. Eu, fiind de fel tărâm fertil, cotropibil de controverse, nu m-am lăsat așa ușor, astfel că unora m-am încăpățânat să nu le răspund. Ce ar fi viața fără o brumă de necunoscut. După care, vreo trei săptămâni mai târziu, mă trezesc cu o rugăminte a unui fost coleg de muncă, astăzi șef editorial la o televiziune, să mă pronunț asupra unei înregistrări în care un fost... nu contează de fapt ce este, un cetățean, aparent turmentat, lovește la gămălii un polițist care-l luase la rost. Prima mea remarcă tăcută, recunosc – spre rușinea mea poate – a fost „ha, uite că nici ăsta nu se aștepta”. Mă refer la polițist. Moment în care au înflorit la loc cucuta și întrebările despre pacientul meu agitat, psihotic, în scurt cuvânt – Satana. (Apropo, ca o digresiune, în psihiatrie și îngerii, și demonii sunt cam la fel de agitați, și să te ferească să ți-o dea Iisus, c-ai să înțelegi mai bine sensul verbului „a mirui”). Noi, doctorii, n-avem luxul funcționarelor de la fisc, nu prea putem să ne-ascundem după un ghișeu cu vizetă. Mai lucrăm și la ore (unii dintre noi) astrale ale omenirii, când unii se duc la culcare și-alții se întorc de la cârciumă. Și, lăsând la o parte chirurgii, anesteziștii și epidemiologii, care par feriți – prin fericire sau context – de violență fizică, restul suntem cam în bătaia puștii.
     Atitudinea doctorului față de pacientul cverulent, recalcitrant, agresiv verbal/comportamental (dar încă nu violent) – zic toate ghidurile – trebuie să fie de descurajare pozițională. Nu suntem „parte în parte”, că doar n-o să ne luăm la bătaie cu ei. Oamenii din camera de gardă sau cabinet pot fi agitați din miriade motive, că e intoxicație, psihoză, delirium sau traumatism. Proasta creștere e cam la coada diagnosticului diferențial (dar nu e deloc de exclus, din păcate greu tratabilă, darămite curabilă). Doctorii sunt acolo să ajute, nu să adoarmă pacientul cu mâinile goale. Carevasăzică, rostul doctorului e să documenteze și apoi să sancționeze problema. Nu prea poți face asta cu un om dezlănțuit, în plin furor. Regulile de contenționare sunt clar specificate în norme, doar că rolul medicului în contenționare e cel mult contemplativ. Rămâne în sarcina personalului auxiliar, adică voinicile asistente medicale și oamenii „de la pază”, să dea o mână de ajutor la nevoie. Chicotesc a pagubă de fiecare dată când mai preumblu prin spitalele patriei, căci asistentele or fi ades balșoi muiere, dar „badigarzii” sunt când prea bătrâni, când prea obezi, când prea degeaba. Mă amuză îndeosebi cei de la „Obregia”, aș putea să jur că uniformele sunt luate de la un magazin de cosplay pentru Halloween. Proceduri avem? Nu, în afară de bunul-simț al fiecăruia și de cunoașterea legii, care ades le eludează protagoniștilor. Fapt e că, în fața violenței, suntem complet descoperiți.
     Într-un sondaj realizat în SUA, în 2015, 71% din medici au răspuns că au fost agresați verbal în cariera lor. Aproape un sfert au fost (și) loviți. Specialitățile „la risc” – previzibil – au fost medicina de urgență și psihiatria. O evaluare sistematică a incidentelor de agresiune fizică la locul de muncă, făcută tot de americani, între 2003 și 2007, a arătat că 60% din incidentele raportate au fost în spitale sau centre de asistență socială. Zic „raportate”, pentru că, excepție făcând cazurile extreme, filmate, de interes pentru presă, incidentele de zi cu zi din profesia medicală nu ajung în vreo bază de date. Care bază de date nici măcar nu există. Pentru că România. Pentru că doctori. Pentru că „demnitate” e de obicei un sinonim al banului, nu al condițiilor de lucru, pentru guvernant.
     Nu cred că cer prea mult dacă invit cuvioasele minți, care la Minister, care la Colegiu, care la asociațiile profesionale sau sindicate, să cumpăteze un pic asupra celor zise aici. Timpanul meu s-a reparat între timp. Pacientul a fost stabilizat chimic de colegi de-ai mei, în regim de internare non-voluntară. Ușa cabinetului meu continuă să fie deschisă. Refuz să devin doctor care stă tot timpul cu butonul de panică în mână (da, avem, la clinica pe care o conduc, această tehnologie revoluționară, de vreo câțiva ani deja). Violența e riscul meseriei mele. Risc modificabil. Risc prevenibil. Cer prea mult dacă doresc mai multă siguranță la locul de muncă? Întreb și eu, așa, la pagubă. Căci mintea mea e tărâm fertil de controversă... O fi de la lovitură.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC