O
persoană care îmbătrâneşte trece de la independenţă spre o nouă dependenţă
(prima a fost după naştere şi în copilărie); pentru a fi liber el trebuie să
fie (să rămână) integrat, or, două circumstanţe se opun conservării libertăţii şi
autonomiei, una de ordin social: excluziune socială, marginalizare, şi o a doua
de ordin biologic: regresia psiho-intelectuală şi dificultăţile de mobilitate.
Bătrâneţea
este o perioadă a vieţii în care constrângerile se înmulţesc, trecerea de la
pozitiv la negativ poate fi foarte rapidă, câteodată brutală (accident vascular
cerebral, fractură de femur, cădere urmată de sindrom de imobilizare etc.). Are
loc în acelaşi timp restrângerea autonomiei şi a independenţei, a gândirii
libere şi creative, „o existenţă diminuată“, cum denumea Petre Ţuţea îmbătrânirea.
Depresia pândeşte vârstnicul şi el trebuie să reacţioneze, deoarece atitudinea
generală a societăţii tinde să-l marginalizeze, să îi nege existenţa.
Drepturile sale, chiar cele fundamentale, precum alegerea unui loc de viaţă,
accesul şi consimţământul la îngrijiri, independenţa economică, respectul
libertăţii de opinie, de decizie sunt ignorate, ridiculizate. Nevoile nu îi mai
sunt recunoscute spre a putea fi satisfăcute. El suferă de deresponsabilizare
economică, socială, afectivă, dezinserţie culturală, privare informaţională şi
relaţională. De la toate acestea nu mai este decât un pas până la abuzuri;
violenţa socială se complică cu cea fizică şi psihologică.
Progresele
medicinii au favorizat sporuri de longevitate, care într-un fel ar putea fi
privite şi ca o prelungire artificială a vieţii (dincolo de tratamentele şi
prevenirea bolilor, progresele ştiinţelor bio-medicale au adus vaccinarea,
antibioticele, stimulatoarele cardiace, transplantul de ţesuturi şi organe,
protezările diverse, succesele reanimării ş.a.). Unii autori (C. de Saussure)
consideră că la om, selecţia naturală a operat până în 1945; în prezent, o nouă
selecţie operează la vârste mult înaintate (la vârsta „a patra“, particulare ar
fi variaţiile mari, de la individ la individ, ale stării de sănătate).
În
societatea contemporană, dreptul la îngrijire pentru orice persoană, indiferent
de vârstă, nu este discutat în principiul său. Un număr din ce în ce mai mare
de persoane sunt private de îngrijire; le sunt ignorate nevoile, fie că sunt
excluse social, fie că nu merită (!) irosirea de resurse economice – bolnavi
incurabili, vârstnici dependenţi, săraci (neasiguraţi), cazuri „sociale“ etc.
Costurile
crescânde ale asistenţei medicale au făcut să fie încălcate drepturile la
asistenţă şi îngrijire, pentru orice persoană, cu metodele şi mijloacele cele
mai eficace ale momentului respectiv. A apărut astfel restrângerea pentru
vârstnici a „medicinii maximale“ (raţiuni economice, dar neumanitare,
non-etice, non-morale); asigurarea asistenţei medicale este azi guvernată de
economic şi nu, cum ar fi firesc, de nevoi, echitate, accesabilitate neîngrădită,
etică, persoanele vârstnice urmând să se rezume la o „medicină optimală“ şi din
nefericire, din ce în ce mai frecvent, la o „medicină minimală“ care, în multe
cazuri, poate fi asimilată cu o eutanasie pasivă; este aici o formă de
discriminare pe criterii de vârstă – ageismul medical. Noţiunea de bolnav, pacient a fost substituită de comercialul
„client“; azi avem pentru aceleaşi boli, pentru aceleaşi nevoi de asistenţă,
pacienţi de lux, pacienţi de categoria întâi, de categoria doua şi chiar a
treia, cărora societatea nu mai poate să le ofere mai nimic. Este o mutaţie
nefericită, regresivă şi eticienii se pot întreba dacă este inevitabilă.
De
altfel, această discriminare (restrângerea accesului la serviciile medicale)
afectează din ce în ce mai multe categorii, persoane defavorizate de sărăcie, şomaj,
diverse dizabilităţi. Această discriminare are mulţi „coautori“: statul,
sistemele de asigurări, producătorii de medicamente, echipamente, aparatură şi
este o realitate în ţările bogate, industrializate (ceva mă opreşte să zic şi
„civilizate“); deşi ONU, OMS, UNESCO fac eforturi spre a conserva
accesibilitatea echitabilă la serviciile de sănătate – UNESCO având în prezent
pe agendă o problemă de actualitate, „Responsabilitatea socială şi sănătatea“
–, economicul este mai puternic, devine determinant şi, din nefericire,
limitează şi dislocă eticul, altădată suportul atitudinii de veneraţie şi
respect faţă de vârstnici şi axiologic al medicinii.