„Ceea ce nu îmbrățișezi nu
poți vindeca” (Sf. Grigorie Teologul)
Unul dintre
conceptele fundamentale ale medicinii moderne este profilaxia.
Pornind de la ideea că este mult mai ușor să previi înrădăcinarea
unui rău decât să îl combați după ce el s-a instalat, să
previi apariția unei boli decât să o tratezi odată instalată, au
fost efectuate studii aprofundate începând cu peste un veac în
urmă. Dezideratul de totdeauna de a ne pune la adăpost de boală
prin aplicarea unor măsuri simple începea să capete substanță.
Una dintre primele observații se referă la legătura strânsă
existentă între condițiile de trai, socioeconomice, ale unui grup
populațional și frecvența și gravitatea patologiei
infectocontagioase. Frecvența cu care aceste afecțiuni se
manifestau la nivelul păturilor populaționale defavorizate, acolo
unde carențele igienico-alimentare se asociau cu epuizante
activități fizice desfășurate în condiții necorespunzătoare, a
generat un impresionant volum de literatură medicală și nu numai.
În final (dar cu mari întârzieri), în țările cu nivel economic
ridicat au fost puse în practică reglementări legislative care să
corecteze această situație.
Observații mereu mai convingătoare
au dus la acumularea de date în sprijinul efectelor devastatoare
pentru starea de sănătate a organismului exercitate de tulburarea
echilibrului psihologic al persoanei, de practicarea până la viciu
a unor obiceiuri dăunătoare, de traumele sociale. Afecțiunile
cardiovasculare, digestive, psihice, chiar cancerul (sub toate
formele sale) începeau să-și găsească și alte explicații decât
cele tradițional admise, în chiar universul vieții curente.
Fructificarea practică a acestor date observaționale a presupus
reconsiderarea din temelii a raționamentelor diagnostice și
terapeutice, din partea medicului și reformularea principiilor de
viață, din partea populației. Nu a fost și nu este un demers
simplu, iar factorul cultural joacă un rol covârșitor, fie în
sens pozitiv, sanogenic, fie dimpotrivă, jucând rolul de „frână”
atunci când el încurajează practici nocive. Momentul în care s-a
conștientizat schimbarea crucială în ceea ce privește înțelegerea
însăși a mecanismelor de declanșare a bolilor și a căilor de
prevenire, respectiv tratare a lor a reprezentat atât pentru medic,
cât și pentru pacient o etapă de evoluție existențială. Erau
redescoperite (într-o formă cu totul nouă) realități care pentru
omul societăților primitive erau „monedă curentă”. A utiliza
anumite plante, pietre sau organe de animal se baza tocmai pe
principiul holistic, atât de valorizat în zilele noastre, care
situează făptura umană într-un continuum cu dimensiuni
universale. La fel și a lecui suferințele unui copil prin
rezolvarea problemelor unor membri ai familiei, eventual situați în
acel moment undeva, la distanță. Pentru medic, a devenit evident că
este obligat să extindă mult cunoașterea pacientului, dincolo de
limitele stricte ale momentului (sub aspectul sexului, vârstei,
stării fizice actuale etc.). Că, pentru a-l ajuta cu adevărat, va
trebui să învețe a-l cunoaște, a și-l apropia, pentru ca, mai
apoi, să combată suferința acestuia, luptă în care pacientul va
deveni aliat conștient. Prin intervenția sa, medicul este chemat să
determine o profundă schimbare în modul de viață și de
înțelegere a vieții persoanei pe care o are în față. La rândul
său, pacientul își schimbă fundamental condiția, dintr-un pasiv
receptor al unor gesturi terapeutice în participant responsabil și
conștient la propria vindecare. Rolurile s-au schimbat deci
consistent, la fel și viziunea asupra realității.
Școlile medicale au încercat să
sistematizeze noile metode, adaptate noii realități, guvernele au
lansat ample programe de educație sanitară, iar rezultatele nu au
întârziat să apară. România socialistă s-a aliniat cu
promptitudine noilor tendințe și asta a făcut ca, la nivelul
anilor ʼ70, să avem una dintre cele mai joase rate ale mortalității
infantile, speranța de viață s-a prelungit cu circa opt ani față
de deceniile precedente (pe atunci îmbătrânirea populației era
considerată un parametru al îmbunătățirii calității vieții),
numărul cazurilor noi de tuberculoză a fost dintre cele mai joase
din Europa (în ultimul deceniu înainte de 1989, chiar cea mai
joasă!), iar morbi-mortalitatea prin boli cardiovasculare a fost
comparabilă cu cea a țărilor dezvoltate. Pe atunci, principalele
cauze de deces erau cancerul și accidentele rutiere.
Asistența medicală în România
postdecembristă și-a modificat substanțial opțiunile. În numele
unei așa-zise democratizări a domeniului, programele de profilaxie
la nivel național au fost părăsite, lăsând individului totala
libertate de a stabili dacă și când se va prezenta la medic, dacă
va urma tratamentul indicat, dacă va efectua controalele programate
(ceea ce în cazul unor boli infectocontagioase poate fi extrem de
periculos) sau bazându-se pe activitatea unor ONG-uri, de cele mai
multe ori străine și inevitabil dotate cu mijloace
tehnico-financiare limitate. Educația sanitară este lăsată
caricatural pe seama publicității radio/TV, unde fie se reduce la
sentințe de genul „evitați consumul excesiv de...” sau
„consumați în mod responsabil”, fie este conectată la reclama
făcută unor medicamente, într-un limbaj impropriu și o limbă
neromânească sau încă se sprijină pe debile avertismente gen
„fumatul poate ucide” – de care afli doar cumpărând un pachet
de țigarete.
În fața acestei situații
dramatice, medicul român (medicul de familie, dar și acela care
declamă de la înălțimea catedrei) se limitează din ce în ce mai
mult la recitarea acelorași recomandări standard, uitând că nu
are în față pacientul standard, ci o persoană reală, din carne
și oase, care are trecut, prezent și care speră la o mai bună
sănătate în viitor, un om cu obiceiurile lui, cu credințele și
frustrările lui – pe scurt, cu universul său personal. Un ilustru
cardiolog de la un mare spital bucureștean îmi mărturisea (eu
însumi fiind în postura de pacient) că este victima propriului său
succes. Lipsa de timp devine mereu mai mult scuză pentru neglijarea
gravă a pacientului, pentru cunoașterea sa superficială (evident,
incompletă!), corectitudinea diagnosticului fiind adeseori
discutabilă. Se vorbește mult despre modificarea stilului de viață
ca fiind unul dintre factorii profilactici și terapeutici cei mai la
îndemână, dar modul în care medicul nostru participă la punerea
sa în practică pare de multe ori defectuos. Indicația renunțării
la fumat, de exemplu, are de cele mai multe ori aerul unei sentințe,
unei amenințări, în timp ce rafinate indicații gastronomice ajung
să fie adresate în egală măsură prosperului om de afaceri și
famelicului lucrător de cale ferată care își duce viața în
containere improprii, la sute de kilometri de soție și cei patru
copii. Este abordată în fugă, cu superficialitate, presiunea
psihologică extraordinară pe care o Românie în perpetuă
tranziție o exercită asupra populației, factor responsabil în
mare măsură de situarea țării noastre pe primele locuri din
Europa în privința incidenței bolilor cardiovasculare și a
accidentelor rutiere grave.
Și nu am făcut decât să frunzărim
câteva aspecte care, în România de azi, îndepărtează medicul de
la practicarea acelei medicini ideale, intens umane, bazate pe
interferența sinceră și consistentă a personalității sale cu
aceea a pacientului. Acea medicină cu adevărat eficientă și care
poate crea legături durabile, transgeneraționale. Acea medicină
care făcea din actul medical un autentic act de cultură.
