Când m-au întrebat
prietenii ce vreau de la sistemul medical actual din România, aşa cum e el, am
răspuns: vreau să se prăbuşească în ruină. Vreau un abces spart. Vreau rana
hâdă în toată splendoarea. Doar atunci vom putea construi ceva. Pe adevăr. Pe
onestitate. Pe ţesut sănătos. Vreau ca medicina românească să nască din
propria-i cenuşă. Nu, nu vreau ca oamenii să sufere. Dar îmi doresc, odată
pentru totdeauna, ca prin forţa evidentului retorica boantă să înceteze.
Cleveteala despre subfinanţare să înceteze, în timp ce milioane de euro dispar
din sistem în buzunare selecte. Solicitările de bani, de aparatură, de investiţii
în heliporturi şi secţii noi care apoi vor rămâne închise sub lacăt să
înceteze, atâta timp cât medicii sunt plătiţi ca nişte şerbi. Atâta timp cât
sunt împinşi, excitaţi subtil la glanda morală, să accepte plăţi informale doar
ca să confirme mitul că nu există morală într-o gaură de şarpe. Moartea noastră
ca grup, a doctorilor care muncesc în România, nu e (doar) o consecinţă a sărăciei
care ne împrejmuieşte. Există sărăcie, incontestabil. Dar prima sursă de
pauperism e doctorul însuşi. Doctorul care şi-a văzut demnitatea îngenuncheată
de vremuri.
Povestea Ion Diaconescu,
într-un interviu dat după 1989, de întâlnirea cu torţionarul lui – Vişinescu –
într-o zi la Capşa. Vişinescu s-a apropiat şi i-a dat bineţe. Diaconescu s-a
uitat atent la el şi i-a spus: „Iertaţi-mă, dar nu vă cunosc“. „Cum, domnule
Diaconescu, eu care am avut atâţia deţinuţi la Râmnicu Sărat şi vă cunosc, şi
dumneavoastră care aţi avut un singur comandant de închisoare nu mă mai ştiţi?“.
Apoi a continuat Vişinescu: „Ştiţi, aşa erau vremurile atunci” – ca într-un fel
de apologie la silniciile pe care i le făptuise lui Diaconescu. Replica rămasă
de-atunci în legendă a marelui ţărănist a fost „Oamenii fac vremurile, domnule,
nu vremurile oamenii“.
Mă uit deja de ani de
zile, cu oroare şi în acelaşi timp linişte, la cătuşele care au fost puse pe
mâinile unor purtători de halat. Mă uit la cruciada procurorilor împotriva unei
congregaţii care a crescut în mijlocul nostru, despre care toţi ştim şi am ales
să ne păstrăm tăcerea. E o ruşine care s-a perpetuat, an de an, în comunitatea
medicală. O ruşine cu alibi. Unde alibiul poate că a fost da, a făcut atâtea
rele Icsulescu dar a făcut şi lucruri bune. Sau că a ajutat atâţia oameni, ce
contează că a încălcat câteva reguli? O ruşine care e activată de fiecare dată
când o somitate aparentă, care a trăit în spatele iluziei de nemurire în post,
se transformă înapoi în Cenuşăreasă. Când îţi dai seama că a creat, împrejurul
lui, un regat în care au existat mulţi supuşi, şi puţini aleşi. Bisericuţe
peste bisericuţe de doctori care, în reţeaua lor de interes, şi-au crescut
dividendele în timp ce, împrejurul lor, comunitatea medicală decădea. Ca nişte şobolani
care se canibalizează unii pe alţii în timp ce corabia se scufundă; doar să mai
rămână, o vreme, la suprafaţă.
Vor spune unii că se
aplică, până la capătul lumii, prezumţia de nevinovăţie. Că e uşor să distrugi
reputaţia unui medic, în zilele noastre, prin simpla imprecaţie că a comis o
ilegalitate. Vor spune unii că a devenit atât de uşor să greşeşti, că legea
însăşi e vagă, că lasă loc de interpretări, că sistemul însuşi te vrea
criminal. Şi fapt este că, dacă un medic alege să respecte legea până la capăt,
va fi tras linie, va fi decis că e sărac, că munceşte pe rupte, că o să meargă
toată viaţa cu tramvaiul la serviciu. Dar nu doar atât. Medicul cinstit care
vrea să‑şi facă treaba o să facă asta în timp ce se uită împrejur la colegii
lui pentru care e un fraier, un dobitoc, un disident care „strică piaţa“ şi
tulbură apele.
În linişte ne-am
otrăvit. În linişte ne-am consfinţit Nemuritorii corupţi. În linişte am
acceptat că dom’
profesor decide cu drept de viaţă şi de
moarte cine e primit la „masa bogatului”. În linişte am acceptat că funcţiile
se dau pe plic, pe şpăgi, pe pile şi relaţii. În linişte am consfinţit că
deasupra noastră stau Impostorii, în timp ce oamenii oneşti, la capătul
disperării, vor pleca doar ca noi să observăm, mai apoi, că ne „pleacă
valorile“. Refuz litania apologeţilor stării de fapt din prezent. Refuz şi
desfid.
Acuz. Acuz generaţia mea
de nevolnicie morală şi de turpitudine gnostică. Precum personajul Cincinnatus
al lui Nabokov, noi, toţi care ne-am format în ultimii 20 de ani, când ne-am
depus jurământul de medic, de fapt am fost invitaţi la o decapitare. Pentru că
am consimţit nu doar să lucrăm într-o ţară în care Medicina e văzută ca un fel
de serviciu de salubrizare. Nu. Am consimţit şi că în mijlocul nostru, în
interiorul comunităţii medicale, e un „fel“ de-a face lucrurile care e flagrant
bolnav, e putrid, e pestilent. Colegiile regionale ale medicilor au fost, şi
rămân, locuri unde mai degrabă se împart favoruri în loc să fie oblăduită
comunitatea medicală. Şi vocea tuturor celor care au suferit vreodată la mâna
vreunui satrap al provincialismului medical rămâne şoptită în timp ce, în viaţa
de zi cu zi, fac ce face popa, nu ce zice popa. Pe faţă fac temenele, în timp
ce pe dos, când mai apare câte unul ca subsemnatul, şi alţi câţiva, care
fluieră în biserică, recunosc, admit, ba chiar şi aplaudă. Nu înainte de a-şi
fi montat mâinile în catifea, nu cumva să se audă unde nu trebuie.
Domnilor, doamnelor
colegi, există un adevăr simplu pe care nu vi l-aţi însuşit: amintirea pe care
o vom lăsa după ce vom muri va fi compusă din ce am vorbit şi ce am făcut. Nu
din ce n-am făcut pentru că mai bine am tăcut. Lumea în care aţi tăcut e
lumea în care aţi permis răului să crească în iederă otrăvitoare, sub credinţa
că e iedera vecinului şi nu vă afectează. Nu vă afectează pe voi. Dar
i-a afectat pe toţi cei 20 de mii de confraţi care n-au mai răbdat şi au
plecat. Ne afectează pe noi, minoritatea care n-a mai putut de-atâta
tăcut şi care tot vouă vă vorbeşte. Cu acelaşi mesaj simplu: vorbiţi.
În ultimul timp,
singurul glas care s-a auzit a fost al procuraturii. Şi-al nostru, cei câţiva.
Simfonia cătuşelor nu va vindeca medicina. Poliţia sănătăţii nu creează decât
alţi tâlhari, alţi haiduci. Dar toţi privitorii sunt descurajaţi să mai caute,
să mai încerce, să mai lupte, să mai spere într-o lume a aparenţelor care
propun că tot doctorul e hoţ. Nu tot doctorul e hoţ. Dar şefii voştri? Dar
profesorii voştri? Nu-mi doresc o lume a lapidării şi a demascării. Pe de altă
parte sunt adevăruri cunoscute medicilor care nici măcar în comunitate nu se
discută. Nu doar că nu ne reformăm. Am suferit o mutaţie morală ireversibilă,
în care epigonii foştilor politruci, la vârsta maturităţii azi, sunt consacraţi
deja în arta devalizării dimprejurul lor. Se pun chei pe cabinete. Se ameninţă
fără perdea colegi care vor fi vrut să-şi facă doar treaba. Se fabrică. Se
înscenează. Se muşcă şi se minte. Pentru că trăim sub iluzia impunităţii celor
care încă ocupă funcţii. Care semnează angajări, contracte, achiziţii,
promovări pe linie ierarhică.
Medicina românească, aşa cum a fost în ultimul
sfert de secol, trebuie să moară. Vreau să-i cânt prohodul şi, dacă am să
trăiesc, la mormântul ei mă voi simţi răzbunat. Nu pentru mine. Nu pentru tine,
care citeşti. Pentru toţi copiii care astăzi, când termină facultatea, devin
medici. Pentru toate perechile de ochi visători care nu s-au dus într-o zi la
examene ca să devină cadeţi în armata pungaşilor şi a zapciilor. Pentru viitor,
domnilor. Un viitor în care şi eu, şi voi, veţi fi pacienţi. Vreau să devin, la
bătrâneţe, pacient unor doctori buni. Care să nu mă zeciuască la pat. Care să
nu-mi coasă maţele cu sfoară de proastă calitate. Care să nu mă ţină la uşa
cabinetului cu orele. Care să nu şuşotească la o cafea cu asistenta despre
pacientul nesimţit din salonul 3. Există o Românie a doctorilor care încă nu
s-a scris. Se întâmplă acum, şi toţi sunteţi invitaţi să daţi cu subsemnatul la
ea. Viaţa vă va ţine minte pentru ce aţi scris, nu pentru ce v-a fost frică să
scrieţi sau să fie scris despre voi.
