Cine nu și-ar dori o organizare cu adevărat transparentă a muncii, unde fiecare leuţ să fie cheltuit cu cap, fiecare serviciu medical să fie justificat în costuri atent cântărite de experţi, și – la finalul zilei, cu tâmple asudate – atât doctorul, cât și contabilul să-și spună: „Ce treabă bună, ce randament util!”?
România nu e nici prima, nici ultima ţară care se screme să atingă un asemenea deziderat. Fără doar și poate, plăţile informale (politicianist numite „spăgi”, cât să dea apă la moară osândei doctorilor) sunt o ciupercă saprofită, ocazional periculoasă habitatului medical. Dar, atenţie, în principal saprofită. N-am eu ani câte texte critice am scris pe marginea subiectului, suficient de dens și de mirabil încât să admită, la limită, tratate de specialitate (nu doar triste editoriale).
În primul rând, dacă e să iei atent la ochi fenomenul, nu doar prin filtrul infracţionalităţii, va trebui să probezi ipoteza că, într-adevăr, dăunează practicii medicale. Spre comparaţie, acolo unde plata informală este formalizată, ea tinde să fie: a) mai previzibilă, b) adesea mai mică, c) goală de conţinut. Pentru că, în suma ei, plata informală nu e plată per serviciu, cât mai ales o formă de recunoștinţă sau „aconto la un miracol”.
Oamenii se feresc să se ducă la doctor „cu mâna goală” nu doar din teama că vor fi respinși sau trataţi cu mai puţină deferenţă, sau – Doamne ferește! – răniţi în procesul medical. Ei văd actul înfăptuit de doctor ca pe-un fel de minune. Și dacă e să fie minune, cam ca la biserică, „zeul trebuie înduplecat”. Este, într-adevăr, rudimentar. Este, fără doar și poate, primitiv. Dar este.
O abordare seacă, tehnocrată, mecanicistă nu doar că va eșua (cum a eșuat și în trecut), dar câtă vreme ratează ţinta – recte, condiţionarea actului medical – nu va face decât să adâncească fenomenul și să-l întărească. Nu faci educaţie nici cu forţa, nici cu potera. O faci cu minimă informare culturală și cu abordare proporţională culturii către care te îndrepţi.