Asistăm cu durere în suflet la continua
depreciere a calităţii medicinii româneşti comparativ cu situaţia de acum câteva
decenii, când angajându-ne în Occident am fost net superiori medicilor
autohtoni, mai ales în privinţa examenului fizic al pacientului. Ne este ruşine
când citim în publicaţii străine (dar şi româneşti) exemple de erori de
diagnostic îndreptate de o asistentă medicală mai performantă, nu numai din
ţări cu tradiţie medicală (Austria în special, dar şi Ungaria), ci şi din ţări
mai tardiv „occidentalizate“, precum Turcia.
Cauza principală a acestei situaţii nu o
reprezintă decalajul tehnologic, ci ignorarea principiilor enunţate spre sfârşitul
sec. XIX de cel care a revoluţionat curricula medicală, mutând accentul de pe
lecturile didactice pe instrucţia clinică a studenţilor în unităţi medicale
performante, aceştia fiind învăţaţi de medici competenţi să consemneze corect
un istoric clinic şi să facă examenul fizic complet. Este vorba despre
canadianul William Osler, ajuns profesor la Facultatea de Medicină Johns
Hopkins (Baltimore, Maryland) şi în ultimii ani de viaţa la Oxford, autor al
unui manual medical rămas de referinţă patru decenii: „Principles and Practice
of Medicine“.
Stetoscopul, adesea ignorat
Profesorul nostru, mentor de excepţie în
anii de facultate (cel care mi-a făcut onoarea să pot colabora cu domnia sa la
publicarea în România a câtorva cărţi de anatomia şi fiziologia omului), pentru
a ne convinge că „medicina se învaţă om de la om“ ne-a dat exemplu pe maestrul
său, renumitul cardiolog Bazil Teodorescu, de la care a primit sfaturi ce ar fi
extrem de utile şi în formarea actualilor medici.
Menţionez aici un singur exemplu, legat de
folosirea stetoscopului, instrument simbol al profesiei medicale, activitate în
care mulţi medici ignoră detalii importante: folosesc olive fie prea mici, fie
prea mari raportat la diametrul conductului lor auditiv, ignoră astuparea cu
cerumen a orificiilor olivelor şi tubulatură fie prea lungă (stetoscopul
transmite la distanţă sunetele fără prea mari pierderi, dar nu le amplifică),
fie devenită rigidă prin învechire (vibraţiile sonore nu mai sunt transmise
eficient), folosesc o singură piesă toracică, o cameră de rezonanţă cu membană
plană (adesea fisurată sau înlocuită cu film radiografic), deşi mai este
absolut necesară cel puţin încă o piesă, pâlnia. În plus, în buzunarul câtor
halate se mai află „cârpa“ curată (folosită ca protecţie numai în cazul
deficitului de igienă a pacientului) care să fie folosită în auscultaţia
directă a cordului ce trebuie să o preceadă pe cea mediată?
Urechea adună unde sonore de pe o mare
suprafaţă, decelând manifestările sonore apropiate ca decibeli de zgomotul de
fond, contribuie la depistarea suflurilor care „se nasc şi mor pe loc“, decelând
eventual şi „freamătul catar diastolic“ (ignorat poate la palpare), ce înlocuieşte
uneori binecunoscuta „uruitură diastolică“ din stenoza mitrală. Oare câţi
medici examinează întreaga arie precordială, ştiind să deosebească cu siguranţă
zgomotul I de zgomotul II la frecvenţă cardiacă înaltă, folosind stetoscopul
precum filtrele fonocardiografului care triază manifestările sonore înregistrând
separat pe cele de frecvenţă înaltă, medie sau joasă?
Auscultaţia cordului trebuie făcută în mai
multe poziţii, eventual şi după un efort uşor (dacă starea pacientului o
permite), folosind pâlnia şi camera de rezonanţă cu membrane în situaţii
diferite, uneori apăsând cu putere piesele toracice încât rămâne conturul
acestora pe pielea pacientului, alteori lăsându-le doar să atârne prin propria
lor greutate, deoarece medicul trebuie să indice nu numai locul plasării
microfonului, ci şi frecvenţele în care trebuie înregistrată fonocardiograma.
Prea multe investigaţii paraclinice
În Occident s-a conştientizat pericolul unui
abuz de investigaţii paraclinice, acestea fiind recomandate diferenţiat în
funcţie de datele din foaia de observaţie. Nu numai din cauza costului
prohibitiv al unora, ci şi a posibilităţii unor accidente în timpul unor
manevre invazive, sângerânde, unele chiar aparent lipsite de pericol, precum o
puncţie pleurală executată corect (tangent cu marginea superioară a coastei
pentru a evita atingerea pachetului vasculonervos situat în şanţul subcostal în
ordinea venă, arteră, nerv), care poate declanşa reflex un stop cardiac
refractar uneori la manevrele de resuscitare.
Trebuie folosite cu parcimonie tehnicile
imagistice performante, mentorul nostru întrebându-ne dacă un mijloc imagistic
perceput ca cel mai puţin periculos, ultrasonografia, ne oferă oare absoluta
convingere a inocuităţii sale în folosirea repetată la femeia gravidă? Deviza „înapoi
la patul bolnavului“ a devenit un principiu îmbrăţişat de toate facultăţile de
medicină performante din lume, cheia reprezentând-o existenţa unor medici
instructori competenţi, formatori de şcoală medicală.
Degradarea învăţământului românesc
În perioada interbelică, în România au
existat numeroşi formatori de şcoală medicală, cu stagii de pregătire în
clinici de renume din ţările cu medicină dezvoltată, şi chiar pe timpul
comunismului (cu un mic gol lăsat de emigrarea medicilor evrei, păstrători ai
unei tradiţii datând din Evul Mediu) se ajunsese ca promovarea cadrelor
didactice să fie dictată în cele mai multe cazuri de criterii de competenţă.
Despre pregătirea unor medici formaţi în
ultimele două decenii ne putem face o părere din frecvenţa din ce în ce mai
mare a cazurilor de malpraxis (crescută real şi nu din cauza lipsei de
mediatizare a lor în comunism), cu exemple uneori incredibile: cum este posibil
ca trei medici într-un spital judeţean, efectuând şi un examen ecografic unei femei
supraponderale, să confunde o sarcină aproape la termen cu o tumoră abdominală?
Cauza acestei situaţii o reprezintă
degradarea din ce în ce mai accentuată a învăţământului medical românesc, în
contextul degringoladei în care se află tot învăţământul, de la cel gimnazial
şi liceal la cel universitar. Comparativ cu situaţia din anii comunismului,
calitatea învăţământului a scăzut în permanenţă în ultimele două decenii, fiind
bulversată întreaga programă şcolară şi desfiinţându-se şcolile profesionale,
concomitent cu hiperinflaţia de universităţi particulare. Acestea au fost
acceptate sub pretextul atingerii unui procent de student din populaţia ţării
similar celui din ţările dezvoltate (crescând numărul de aşa-zişi profesori
universitari de cca o sută de ori), în realitate urmărindu-se doar profitul
universitarilor înregimentaţi politic, fapt dovedit şi de decizia aberantă de a
accepta ca studenţi şi pe absolvenţii de liceu fără diplomă de bacalaureat. Ce
pregătire poate asigura studenţilor o universitate particulară al cărei rector
nu ştie să scrie corect numele instituţiei de învăţământ la care pretinde că a
obţinut un masterat, cât pe ce să fie nominalizat în funcţia de ministru al învăţământului
deoarece se bucura de susţinerea unor politicieni ce sunt cadre didactice în
respectiva universitate?
În învăţământ, prestaţia tuturor miniştrilor
postdecembrişti a lăsat de dorit, dintre ei „remarcându-se“ ministrul „filozof
germanist“, doamna a cărei prestaţie este evidenţiată prin alintul
„Abramburica“ şi urmaşul său, un om de „mare“ cultură, al cărui tiz pretinde că
a fost găsit în cuibul…. unei vulpi? Ce să mai vorbim de pleiada de miniştri
imberbi de la sănătate, dintre care se remarcă un dealer Ferrari cu diplomă de
medic folosită ca tablou în biroul său.
Racilele asistenţei medicale sunt cauzate în
mare parte de admiterea ca studenţi a unor elevi slab pregătiţi, fără
potenţial, în facultăţi de medicină submediocre, atât de stat, cât şi
particulare, deschise în oraşe fără tradiţie universitară, care prin calitatea îndoielnică
a cadrelor didactice sunt responsabile de o specializare a medicilor
generatoare de malpraxis.
În pregătirea medicilor, accentul trebuie
pus pe calitate şi nu pe număr, două din principalele direcţii pe care trebuie
acţionat fiind: selectarea candidaţilor la studenţie obligatoriu prin concurs,
standardul unitar pe ţară fiind asigurat de un test grilă cu itemuri formulate
de cadre didactice competente imediat înaintea transmiterii lor computerizate în
toate centrele de examen (vor fi verificate şi cunoştinţe de fizică şi chimie,
dar numai cele strâns legate de înţelegerea noţiunilor de fiziologie generală);
reînnoirea anuală a contractului de muncă al universitarilor, strict pe baza
performanţelor didactice (implicarea în cercetare a universitarilor este
necesară conform criteriilor de la Bologna, dar profesorul care ţine doar
două-trei cursuri pe semestru, în rest trimiţându-şi subalternii, cum se întâmplă
la unele cadre de la UMF „Carol Davila“, trebuie să lase locul altuia, el
devenind cercetător ştiinţific gradul I).
Având în vedere numărul enorm de diplome
universitare obţinute prea facil (notoriu fiind cazul celor nouă licenţe
obţinute de un individ în numai doi ani la Universitatea „Spiru Haret“), ar fi
necesară obligativitatea susţinerii unui test grilă în fiecare domeniu
ştiinţific, performanţa obţinută trebuind trecută în CV alături de consemnarea
diplomei respective (în SUA, odată la cinci ani toţi medicii susţin un test
grilă care are ca obiectiv evidenţierea faptului că aceştia ţin pasul cu noile
descoperiri medicale). S-ar putea evita astfel promovările spectaculoase ale
unor nulităţi cu susţinere politică, precum ruşinoasa „alegere“ ca rector a
unui „rege al apendicectomiilor“ a cărui ascensiune a început cu căsătoria încă
din facultate cu nepoata Elenei Ceauşescu. Totodată ar trebui pus capăt
plagiatului ca „sport naţional“.
Testarea
la nivel naţional a cunoştinţelor ştiinţifice din fiecare domeniu ar mai avea încă
cel puţin două importante consecinţe: prin constatarea lipsei de competenţă a
cadrelor lor didactice, automat vor trebui desfiinţate multe din facultăţile
existente; s-ar dovedi lipsa cunoştinţelor medicale a unor profesori cu diplomă
deveniţi comentatori politici, ce se fac remarcaţi printr-o singură calitate:
pot minţi cu neruşinare fără să roşească.
Corupţia
din medicină
Că
unii medici din ţară au aceeaşi percepţie ca şi noi, în ceea ce priveşte multe
aspecte ale activităţii medicale, rezultă şi din articolul „Două hărţi“ semnat
de dr. Gabriel Diaconu, publicat în „Viaţa medicală“ din 17 octombrie 2014 („Câtă
vreme dom’ profesor îşi creşte beizadeaua după chipul şi asemănarea lui, câtă
vreme locul în clinică este obţinut printr-o cruntă lipsă de transparenţă…“;
„Acei oameni care au îndrăznit, la un moment dat, să întrebe confraţii cum s-au
dat posturile au fost lapidar marginalizaţi“.)
În
situaţia în care la recentele alegeri, populaţia României (precum şi românii
din afara ţării), spre uimirea lumii occidentale, a votat masiv pentru
eficientizarea luptei anticorupţie, mesaj înţeles şi de cei care i-au protejat
25 de ani pe corupţii din toate partidele, noi, cei din diaspora, urmărim cu
interes evoluţia unor evenimente de importanţă crucială pentru viitorul
democratic al ţării noastre. Dacă în contractele cu Microsoft şi în afacerea
EADS politicienii au deturnat sume enorme de bani, fiind vorba însă de proiecte
utile, digitalizarea învăţământului primar (total inadecvată condiţiilor din
ţara noastră) se doreşte a fi o nouă sursă de venituri ilicite pentru
guvernanţi şi slugile lor incompetente plasate în condiţii înalte doar prin
„susţinerea“ lor de un partid oarecare.
Este
notorie şi frauda importantă la achiziţia de aparatură medicală de către medici
politicieni (al căror profesionalism nu este o scuză), în prezent circulând
zvonuri despre achiziţionarea unui număr important de defibrilatoare externe
automate pentru plasarea lor în diferite locaţii extraspitaliceşti. Această
viitoare „afacere“ nu-şi are rostul, în cele mai multe ţări occidentale
specialiştii punând accentul pe resuscitarea cardio-respiratorie. Aceasta poate
fi începută imediat la locul accidentului, se învaţă mult mai uşor (utilă ar fi
dotarea fiecărui liceu cu un manechin de exerciţiu) şi executată corect irigă
suficient creierul până la intervenţia SMURD, serviciu care funcţionează
ireproşabil. Unii specialişti consideră chiar că simpla compresie toracică, cu
verificarea existenţei pulsului la carotidă, este la fel de eficientă (ori
chiar superioară) ca şi resuscitarea cardio-respiratorie clasică, compresia
toracică puternică asigurând şi o minimă ventilaţie până la reluarea
respiraţiei spontane (se ia în consideraţie şi frica salvatorului ca prin
respiraţia gură la gură să contracteze boli precum hepatita, tuberculoza şi
chiar infecţia HIV).
