Mereu când am avut ocazia să vorbesc în faţa unui auditoriu, am spus ceva ce mi-a părut și îmi va părea în continuare esenţial: fără o echipă, fără colaborare, medicina se reduce la un nivel inferior celui potrivit, inferior misiunii tuturor celor ce fac parte din echipa medicală (poate cineva să neglijeze importanţa paznicului unui spital sau a celor care se ocupă cu mentenanţa instalaţiilor de orice tip din instituţia sanitară?; poate cineva să spună că un medic se va descurca perfect fără asistenţi medicali?).

Uneori, însă, am senzaţia „vorbitului în van”, ceea ce reprezintă o adâncă mâhnire. Nu are nicio importanţă dacă sunt eu mâhnit – o persoană între miliardele lumii –, au însă importanţă rezultatele sau, mai precis, riscurile care derivă din practicarea unei meserii în locul unei misiuni (misiunea necesită și vocaţie).

Ţin cursuri și am avut prezentări la conferinţe sau congrese de aproape 30 de ani. De fiecare dată amintesc ceea ce eu consider a fi de importanţă vitală. Din păcate, nu de puţine ori se dovedește că importanţa este „de viaţă și de moarte” (atunci când erori sau lipsa colaborării și implicării multidisciplinare se însoţesc, chiar și de pierderea unei vieţi). Cui prodest? Este oare aceasta o întrebare fără semnificaţie?

Negativul transformat în pozitiv

Am scris în „Viaţa Medicală” și înainte de 1998. În 2014 mi s-a propus o colaborare pentru realizarea rubricii „Colegi cu Hipocrate” și, în momentul în care am spus da, mă gândeam la cât de multe exemple bune aș putea să dau. Însă primul articol a apărut după o întâmplare pe care am trăit-o chiar eu. Din articol nu reiese aceasta.

Am grijă ca de fiecare dată când mă refer la o întâmplare (cu atât mai mult în cazul în care experienţa este negativă) să păstrez confidenţialitatea, în așa fel încât nimeni să nu poată înţelege despre cine este vorba. Rezultă doar mesajul din care se pot trage învăţăminte (cu speranţa că lucrurile din categoria „așa nu” vor diminua ca frecvenţă).

Acum, după mai bine de opt ani, spun că am trăit acele incredibile momente. Nu mi-a venit să cred nici atunci, și nici azi parcă nu îmi vine să cred, că a fost posibil. Așa se comportă un coleg? Drept urmare, primul meu titlu a fost: „Colegialitatea, o noţiune pe cale de dispariţie?”(1).

În următorul număr m-am adresat tinerilor viitori medici, studenţi ai universităţii noastre și membri ai comunităţii universitare. Mesajul meu a fost transmis și în fiecare an, la fiecare primă întâlnire cu noua generaţie de studenţi.

În acel moment le spun „trebuie să cunoașteţi documentele importante care legiferează viaţa universitară, trebuie să citiţi Carta universitară, regulamentul care vi se adresează”; pe baza acestora se desfășoară activitatea noastră, a tuturor. Din documentele importante am ales „Articolul douăzeci și trei”(2).

Repetiţia chiar este mama învăţăturii?

Am încercat să îmi fac un plan privind redactarea articolelor de opinie. Rareori l-am respectat, având în vedere evenimente care au condus la alegerea altui subiect în locul celui „programat”. Și m-am bucurat să aud lucruri bune, am mărit speranţa că de atunci va fi deseori așa, atunci când am scris articolul „Asistentul ideal”(3). Trecusem deja în ianuarie 2015.

De atunci s-au „scurs” aproape opt ani. Cui prodest? Cine citește și cine se folosește de mesajele pe care încercăm să le transmitem (sunt mulţi colegi care scriu pe diverse teme de interes general, săptămână de săptămână sau la anumite intervale)?

Am avea, oare, cum să evaluăm? S-a oprit cineva să vadă care sunt îmbunătăţirile care au apărut după, să zicem, zece ani de Ziua europeană de combatere a depresiei? S-a întâmplat ceva după aceste repetate comemorări? Devine, oare, societatea mai bună?(4)

A fost odată ca niciodată…

Citiți și: Second opinion, la „dr. Google” sau la un coleg medic?