Dezbaterea publică a proiectului legii
privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România ar
trebui să se prelungească, după afirmaţiile oficialilor, şi pe parcursul lui
august 2012, procesul consultativ urmând să fie finalizat în prima parte a
lunii septembrie. Continuăm şi în acest număr prezentarea proiectului de
aproape 300 de pagini asumat de dr. Vasile Cepoi, ministrul sănătăţii.
Spitalele
Al cincilea titlu al proiectului Cepoi
propune, spre deosebire de cele precedente, importante schimbări. Astfel,
spitalele publice ar urma să fie organizate ca instituţii de sănătate:
„persoane juridice de drept public, autonome financiar, care nu se încadrează
în categoria instituţiilor publice bugetare“ (art. 76). După ce, în varianta
abandonată a proiectului Vlădescu, spitalele publice ar fi putut deveni nu doar
organizaţii nonguvernamentale cu statut special, ci chiar societăţi comerciale,
notăm că a fost abandonată această ultimă variantă, care – justificat – a
stârnit numeroase controverse la începutul anului. Este important faptul că
proiectul Cepoi statuează, alături de autonomia financiară (existentă de facto şi până acum), că spitalele nu
vor fi încadrate în categoria instituţiilor bugetare, deoarece vor fi (mai
corect: vor putea fi) astfel înlăturate numeroasele încorsetări birocratice ale
managementului spitalelor. Însă doar parţial, deoarece, după cum vom vedea în
cele ce urmează, consiliile de administraţie, unde proporţia majoritară o deţin
autorităţile care administrează spitalul (locale sau centrale), controlează
ferm principalele decizii ale managerului.
Până atunci însă, reţinem că proiectul de
lege permite administrarea spitalelor nu doar de către Ministerul Sănătăţii,
alte ministere şi instituţii cu reţea sanitară proprie şi autorităţile publice
locale, ci şi de universităţile de medicină şi farmacie (art. 76). Proiectul nu
precizează, totuşi, decât că „spitalele universitare (…) au ca administrator o
universitate de învăţământ medico-farmaceutic acreditată şi desfăşoară
activitate de învăţământ, cercetare ştiinţifică-medicală şi de educaţie continuă“
(art. 78, lit. b), nu şi modul în care ar urma să se facă transferul administrării
unităţilor medicale respective către instituţiile academice (sau dacă acesta se
va face!). Ar fi nevoie de precizări suplimentare. După cum ar fi util de
detaliat şi art. 79: „Pentru asigurarea priorităţilor politicii naţionale de sănătate,
Ministerul Sănătăţii îşi organizează şi asigură managementul unei reţele
strategice de spitale publice, stabilită prin hotărâre de guvern“, mai ales că
spitalele universitare – unităţi de elită – sunt tradiţional cuprinse fără
excepţie în reţeaua strategică a MS.
Un pic nefiresc, în contextul declaratei
reduceri a implicării centrale în sistem, pare conţinutul art. 82, alin. 1:
„Ministerul Sănătăţii aprobă numărul total de paturi al fiecărui spital
privat“. Firesc ar fi ca MS să fie doar înştiinţat de numărul total de paturi
din spitalele private şi de structura acestora, fără însă a putea bloca în
vreun fel libera iniţiativă. Mai mult însă, textul proiectului de lege cuprinde
şi o altă latură centralistă: „Pentru specialităţile
de importanţă naţională, nominalizate prin ordin al ministrului sănătăţii,
înfiinţarea, modificarea sau desfiinţarea structurilor corespunzătoare acestor
specialităţi sunt supuse aprobării prealabile a ministerului sănătăţii,
indiferent de forma de organizare a spitalului“ (art. 83). Pare ciudat că un
text de lege nu defineşte clar ce se înţelege prin „specialităţi de importanţă
naţională“, dar lasă o poartă deschisă pentru eventuale generalizări
ulterioare.
În altă ordine de idei, ne-am bucurat să
vedem, în art. 84, o propunere privind normativele de personal. Acestea „reprezintă
baza minimă de încadrare pentru furnizarea serviciilor de sănătate, indiferent
de forma de organizare a spitalelor“, iar nerespectarea lor „atrage retragerea
autorizaţiei sanitare de funcţionare“. Ne-am bucurat, pentru că o astfel de
prevedere ar fi necesară: nu am mai avea, prin diverse spitale, secţii care
există doar pe hârtie, dar nu pot funcţiona din lipsă de personal. Desigur, în
condiţiile în care posturile din spitalele publice nu ar mai putea fi blocate
prin hotărâri luate de la centru. Practic, managerii spitalelor vor fi primii
interesaţi să angajeze personal medical, iar pacienţii nu se vor mai lovi de
secţii sau departamente „fantomă“.
În ceea ce priveşte spitalul public (cap. 4
al acestui titlu de lege), este de notat că el ar urma să fie o instituţie autonomă subordonată MS sau celorlalte
autorităţi cu reţea proprie (art. 93). Pe lângă structurile clasice cu care
erau organizate spitalele, se adaugă, în textul proiectului, şi „o unitate de
management al calităţii“ (art. 95).
Consiliul de administraţie al spitalului
public ar urma să fie alcătuit din opt-nouă membri, din care patru ar
reprezenta autoritatea responsabilă de managementul unităţii, iar unul – MS sau
structurile deconcentrate ale acestuia sau autorităţile publice locale/judeţene
(desigur, în cazul spitalelor mai mari, ar fi vorba de 4 + 1 (şi nu la canotaj
ne referim). Se adaugă acestora şi câte un reprezentant al universităţii/facultăţii
de medicină (pentru spitalele clinice), al CMR şi al sindicatelor, alături,
desigur, de managerul ales (prin concurs) de acelaşi consiliu de administraţie
(art. 97, alin. 1). Cu alte cuvinte, cine controlează CA va avea control deplin
asupra spitalului public.
Se păstrează, şi în proiectul Cepoi,
prevederea introdusă de Eugen Nicolăescu în Legea nr. 95/2006, privind
posibilitatea ca managerul să fie şi persoană juridică (deşi, după ştiinţa
noastră, aceasta nu a fost niciodată pusă în aplicare, toate consiliile de
administraţie preferând ca manageri persoanele fizice). Nici acest proiect (ca
şi legea în vigoare) nu detaliază acest aspect (art. 99).
Speranţele reformei în sănătate se sprijină,
la titlul privind spitalele, pe articolele 101–103. Primul prevede că „Funcţionarea
spitalelor, instituţii de sănătate, se asigură prin personal propriu angajat cu contract individual de muncă şi care nu este încadrat în categoria
personalului bugetar, şi/sau prin
contracte de prestări servicii“ (s.n.). Mai mult, managerul spitalului
public primeşte libertatea de a angaja şi promova personalul, în conformitate
cu prevederile Codului Muncii şi cu cele ale contractului colectiv de muncă
(art. 102). Şi, completând, practic, liberalizarea angajărilor, art. 103
prevede că „Salarizarea personalului angajat al spitalului public se face
diferenţiat în funcţie de criteriile de
performanţă aprobate de consiliul de administraţie“ (s.n.). Acest set de
trei articole promite să rezolve blocajele de până acum privind angajarea
personalului medico-sanitar din spitalele publice şi, mai mult, să permită şi
motivarea angajaţilor performanţi. Sigur că se deschide, parţial, şi uşa către
posibile abuzuri, dar este puţin probabil ca ele să fie acceptate de un
management performant. Acesta din urmă depinde însă de consiliul de administraţie,
controlat de autoritatea care administrează spitalul… Lanţul slăbiciunilor? Să
sperăm că nu.
La capitolul „finanţare“, notăm prezenţa
coplăţii (art. 104, alin. 2, lit. g), definirea ca „nonprofit“ a activităţii
spitalelor organizate ca instituţii de sănătate (art. 106), dar şi condiţionarea
alocării de fonduri de la bugetul de stat şi din veniturile proprii ale MS
(pentru dotări cu aparatură, reparaţii sau modernizare), cu implicarea autorităţilor
publice locale cu minimum 50% din valoarea investiţiilor.
În fine, prin art. 111, se prefigurează un
„raport anual pe sănătate“. Astfel, ministrul sănătăţii ar urma să prezinte
guvernului o situaţie privind: numărul de spitale (pe categorii); numărul de
paturi de spital (raportat la numărul de locuitori); gradul de dotare a
spitalelor; principalii indicatori de morbiditate şi mortalitate (dar… dacă aceşti
indicatori se limitează doar la raportările obţinute de la spitale, valoarea
lor pentru politicile de sănătate publică este aproape nulă – n.n.); situaţia acreditării spitalelor
publice; zonele şi judeţele ţării în care necesarul de servicii medicale
spitaliceşti nu este acoperit.
Efectuarea
prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în
scop terapeutic
Textul acestui titlu de lege este unul
„cuminte“, imboldul aşteptat de activitatea de transplant din ţara noastră
fiind puţin probabil să se producă prin aprobarea acestui proiect. Ideea consimţământului
prezumat pare să fi fost complet abandonată, undeva, în trecut, reglementările
propuse de proiectul Cepoi fiind, de fapt, similare legislaţiei deja existente.
Pare ratată şi posibilitatea – la care ne-am fi aşteptat, din partea unui
proiect coerent elaborat – ca pe viitorul card naţional de sănătate (legiferat
într-un alt titlu al acestui pachet de propuneri) să figureze acceptul sau
refuzul fiecărui posesor de card de a fi sau nu donator de organe. Desigur,
timp pentru a schimba lucrurile mai este, dar pare că se evită o discuţie
deschisă pe această temă, poate pentru a evita luările de poziţie care să
compromită trecerea întregului pachet de legi. O teamă pe care nu o găsim
justificată.
Ne-am fi aşteptat să găsim definite, în
acest titlu al proiectului Cepoi, şi rolul coordonatorului de transplant de la
nivelul unităţilor sanitare implicate în recoltarea şi transplantul de organe,
alături de acela de la nivel zonal/regional. Dar ne rămân speranţe pentru
„reglementările şi adăugirile ulterioare“…
