Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

300 de pagini de reformă (3)

Viața Medicală
Dr. Aurel F. MARIN miercuri, 8 august 2012

   Dezbaterea publică a proiectului legii privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România ar trebui să se prelungească, după afirmaţiile oficialilor, şi pe parcursul lui august 2012, procesul consultativ urmând să fie finalizat în prima parte a lunii septembrie. Continuăm şi în acest număr prezentarea proiectului de aproape 300 de pagini asumat de dr. Vasile Cepoi, ministrul sănătăţii.

Spitalele

   Al cincilea titlu al proiectului Cepoi propune, spre deosebire de cele precedente, importante schimbări. Astfel, spitalele publice ar urma să fie organizate ca instituţii de sănătate: „persoane juridice de drept public, autonome financiar, care nu se încadrează în categoria instituţiilor publice bugetare“ (art. 76). După ce, în varianta abandonată a proiectului Vlădescu, spitalele publice ar fi putut deveni nu doar organizaţii nonguvernamentale cu statut special, ci chiar societăţi comerciale, notăm că a fost abandonată această ultimă variantă, care – justificat – a stârnit numeroase controverse la începutul anului. Este important faptul că proiectul Cepoi statuează, alături de autonomia financiară (existentă de facto şi până acum), că spitalele nu vor fi încadrate în categoria instituţiilor bugetare, deoarece vor fi (mai corect: vor putea fi) astfel înlăturate numeroasele încorsetări birocratice ale managementului spitalelor. Însă doar parţial, deoarece, după cum vom vedea în cele ce urmează, consiliile de administraţie, unde proporţia majoritară o deţin autorităţile care administrează spitalul (locale sau centrale), controlează ferm principalele decizii ale managerului.
   Până atunci însă, reţinem că proiectul de lege permite administrarea spitalelor nu doar de către Ministerul Sănătăţii, alte ministere şi instituţii cu reţea sanitară proprie şi autorităţile publice locale, ci şi de universităţile de medicină şi farmacie (art. 76). Proiectul nu precizează, totuşi, decât că „spitalele universitare (…) au ca administrator o universitate de învăţământ medico-farmaceutic acreditată şi desfăşoară activitate de învăţământ, cercetare ştiinţifică-medicală şi de educaţie continuă“ (art. 78, lit. b), nu şi modul în care ar urma să se facă transferul administrării unităţilor medicale respective către instituţiile academice (sau dacă acesta se va face!). Ar fi nevoie de precizări suplimentare. După cum ar fi util de detaliat şi art. 79: „Pentru asigurarea priorităţilor politicii naţionale de sănătate, Ministerul Sănătăţii îşi organizează şi asigură managementul unei reţele strategice de spitale publice, stabilită prin hotărâre de guvern“, mai ales că spitalele universitare – unităţi de elită – sunt tradiţional cuprinse fără excepţie în reţeaua strategică a MS.
   Un pic nefiresc, în contextul declaratei reduceri a implicării centrale în sistem, pare conţinutul art. 82, alin. 1: „Ministerul Sănătăţii aprobă numărul total de paturi al fiecărui spital privat“. Firesc ar fi ca MS să fie doar înştiinţat de numărul total de paturi din spitalele private şi de structura acestora, fără însă a putea bloca în vreun fel libera iniţiativă. Mai mult însă, textul proiectului de lege cuprinde şi o altă latură centralistă: „Pentru specialităţile de importanţă naţională, nominalizate prin ordin al ministrului sănătăţii, înfiinţarea, modificarea sau desfiinţarea structurilor corespunzătoare acestor specialităţi sunt supuse aprobării prealabile a ministerului sănătăţii, indiferent de forma de organizare a spitalului“ (art. 83). Pare ciudat că un text de lege nu defineşte clar ce se înţelege prin „specialităţi de importanţă naţională“, dar lasă o poartă deschisă pentru eventuale generalizări ulterioare.
   În altă ordine de idei, ne-am bucurat să vedem, în art. 84, o propunere privind normativele de personal. Acestea „reprezintă baza minimă de încadrare pentru furnizarea serviciilor de sănătate, indiferent de forma de organizare a spitalelor“, iar nerespectarea lor „atrage retragerea autorizaţiei sanitare de funcţionare“. Ne-am bucurat, pentru că o astfel de prevedere ar fi necesară: nu am mai avea, prin diverse spitale, secţii care există doar pe hârtie, dar nu pot funcţiona din lipsă de personal. Desigur, în condiţiile în care posturile din spitalele publice nu ar mai putea fi blocate prin hotărâri luate de la centru. Practic, managerii spitalelor vor fi primii interesaţi să angajeze personal medical, iar pacienţii nu se vor mai lovi de secţii sau departamente „fantomă“.
   În ceea ce priveşte spitalul public (cap. 4 al acestui titlu de lege), este de notat că el ar urma să fie o instituţie autonomă subordonată MS sau celorlalte autorităţi cu reţea proprie (art. 93). Pe lângă structurile clasice cu care erau organizate spitalele, se adaugă, în textul proiectului, şi „o unitate de management al calităţii“ (art. 95).
   Consiliul de administraţie al spitalului public ar urma să fie alcătuit din opt-nouă membri, din care patru ar reprezenta autoritatea responsabilă de managementul unităţii, iar unul – MS sau structurile deconcentrate ale acestuia sau autorităţile publice locale/judeţene (desigur, în cazul spitalelor mai mari, ar fi vorba de 4 + 1 (şi nu la canotaj ne referim). Se adaugă acestora şi câte un reprezentant al universităţii/facultăţii de medicină (pentru spitalele clinice), al CMR şi al sindicatelor, alături, desigur, de managerul ales (prin concurs) de acelaşi consiliu de administraţie (art. 97, alin. 1). Cu alte cuvinte, cine controlează CA va avea control deplin asupra spitalului public.
   Se păstrează, şi în proiectul Cepoi, prevederea introdusă de Eugen Nicolăescu în Legea nr. 95/2006, privind posibilitatea ca managerul să fie şi persoană juridică (deşi, după ştiinţa noastră, aceasta nu a fost niciodată pusă în aplicare, toate consiliile de administraţie preferând ca manageri per­soanele fizice). Nici acest proiect (ca şi legea în vigoare) nu detaliază acest aspect (art. 99).
   Speranţele reformei în sănătate se sprijină, la titlul privind spitalele, pe articolele 101–103. Primul prevede că „Funcţionarea spitalelor, instituţii de sănătate, se asigură prin personal propriu angajat cu contract individual de muncă şi care nu este încadrat în categoria personalului buge­tar, şi/sau prin contracte de prestări servicii“ (s.n.). Mai mult, managerul spitalului public primeşte libertatea de a angaja şi promova personalul, în conformitate cu prevederile Codului Muncii şi cu cele ale contractului colectiv de muncă (art. 102). Şi, comple­tând, practic, liberalizarea angajărilor, art. 103 prevede că „Salarizarea personalului angajat al spitalului public se face diferenţiat în funcţie de criteriile de performanţă aprobate de consiliul de administraţie“ (s.n.). Acest set de trei articole promite să rezolve blocajele de până acum privind angajarea personalului medico-sanitar din spitalele publice şi, mai mult, să permită şi motivarea angajaţilor performanţi. Sigur că se deschide, parţial, şi uşa către posibile abuzuri, dar este puţin probabil ca ele să fie acceptate de un management performant. Acesta din urmă depinde însă de consiliul de administraţie, controlat de autoritatea care administrează spitalul… Lanţul slăbiciunilor? Să sperăm că nu.
   La capitolul „finanţare“, notăm prezenţa coplăţii (art. 104, alin. 2, lit. g), definirea ca „nonprofit“ a activităţii spitalelor organizate ca instituţii de sănătate (art. 106), dar şi condiţionarea alocării de fonduri de la bugetul de stat şi din veniturile proprii ale MS (pentru dotări cu aparatură, reparaţii sau modernizare), cu implicarea autorităţilor publice locale cu minimum 50% din valoarea investiţiilor.
   În fine, prin art. 111, se prefigurează un „raport anual pe sănătate“. Astfel, ministrul sănătăţii ar urma să prezinte guvernului o situaţie privind: numărul de spitale (pe categorii); numărul de paturi de spital (raportat la numărul de locuitori); gradul de dotare a spitalelor; principalii indicatori de morbiditate şi mortalitate (dar… dacă aceşti indicatori se limitează doar la raportările obţinute de la spitale, valoarea lor pentru politicile de sănătate publică este aproape nulă – n.n.); situaţia acreditării spitalelor publice; zonele şi judeţele ţării în care necesarul de servicii medicale spitaliceşti nu este acoperit.

Efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană în scop terapeutic

   Textul acestui titlu de lege este unul „cuminte“, imboldul aşteptat de activitatea de transplant din ţara noastră fiind puţin probabil să se producă prin aprobarea acestui proiect. Ideea consimţământului prezumat pare să fi fost complet abandonată, undeva, în trecut, reglementările propuse de proiectul Cepoi fiind, de fapt, similare legislaţiei deja existente. Pare ratată şi posibilitatea – la care ne-am fi aşteptat, din partea unui proiect coerent elaborat – ca pe viitorul card naţional de sănătate (legiferat într-un alt titlu al acestui pachet de propuneri) să figureze acceptul sau refuzul fiecărui posesor de card de a fi sau nu donator de organe. Desigur, timp pentru a schimba lucrurile mai este, dar pare că se evită o discuţie deschisă pe această temă, poate pentru a evita luările de poziţie care să compromită trecerea întregului pachet de legi. O teamă pe care nu o găsim justificată.
   Ne-am fi aşteptat să găsim definite, în acest titlu al proiectului Cepoi, şi rolul coordonatorului de transplant de la nivelul unităţilor sanitare implicate în recoltarea şi transplantul de organe, alături de acela de la nivel zonal/regional. Dar ne rămân speranţe pentru „reglementările şi adăugirile ulterioare“…
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC