La începutul acestei luni, a fost făcut
public, pe site-ul Ministerului Sănătăţii, proiectul legii privind organizarea şi
funcţionarea sistemului de sănătate din România. Cele 14 titluri ale
documentului ocupă nu mai puţin de 300 de pagini, iar modificările faţă de
legislaţia în vigoare în prezent, dar şi faţă de proiectele propuse anterior,
nu privesc doar câteva mici aspecte, pe alocuri, ci vizează noi principii de
organizare a sistemului.
Ne-am propus să trecem în revistă, într-o
serie de articole, principalele schimbări propuse de proiectul asumat
nemijlocit de actualul ministru al sănătăţii, dr. Vasile Cepoi (spre deosebire
de proiectul precedent, lansat de ministrul sănătăţii de atunci, conf. dr.
Ritli Ladislau, dar conceput de comisia prezidenţială condusă de prof. dr.
Cristian Vlădescu). Trebuie spus că noua propunere legislativă livrează „la
pachet“ modificări structurale, sistemice, cu efecte greu de anticipat în absenţa
unor studii-pilot (mai ales din experienţa de până acum a implementării „din
mers“ a diverselor reforme din sănătate – şi nu au fost puţine...), dar şi nuanţe
subtile, ce riscă să fie trecute cu vederea. Mai ales în actualul context
politic.
Dezbaterea publică a „proiectului Cepoi“ ar
urma să dureze, conform oficialilor, până la începutul lui septembrie. Vacanţele,
canicula şi bruiajul politic nu vor favoriza, desigur, găsirea soluţiilor
optime pentru ieşirea din impasul în care sistemul românesc de sănătate pare să
se fi afundat continuu în perioada postdecembristă. Ce, cum şi când va fi însă
– vom vedea.
Sănătatea publică
Din cuprinsul primului titlu propus, reţinem
întâi că sănătatea publică reprezintă un obiectiv de interes social şi de
securitate naţională (art. 2) – o formulare ambiguă, care evită să implice
interesul naţional şi nu face din sănătatea publică o prioritate. Ministerul Sănătăţii este responsabil de
reglementarea, coordonarea şi controlul funcţionării sistemului de sănătate
publică (art. 4), dar prevenirea îmbolnăvirilor şi protecţia stării de sănătate
constituie o obligaţie a tuturor autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice (art. 5).
Nu vom insista asupra tuturor prevederilor
– fireşti – din acest titlu, dar regăsim, printre principalele direcţii de
intervenţie în domeniul sănătăţii publice, promovarea sănătăţii şi a unui stil
de viaţă sănătos, dar şi educaţia pentru sănătate, prin programe de educaţie
pentru sănătate, campanii de informare/educare/comunicare adresate populaţiei
generale, unor grupuri populaţionale la risc sau grupurilor populaţionale
vulnerabile, implicarea comunităţilor locale (art. 10, lit. i).
Remarcăm şi faptul că, spre deosebire de
proiectul Vlădescu, proiectul Cepoi nu mai include explicit, printre autorităţile
sistemului de sănătate publică (art. 11), Şcoala Naţională de Sănătate Publică,
Management şi Perfecţionare în Domeniul Sanitar Bucureşti, rolurile principale
revenind, pe lângă MS, Comitetului Naţional pentru Sănătate Publică (un nou
organism tehnic, aflat în coordonarea primului ministru, format din reprezentanţi
ai administraţiei publice centrale şi ai societăţii civile) şi, desigur,
Institutul Naţional de Sănătate Publică. Acestuia din urmă îi revin, astfel, şi
atribuţii precum participarea la procesul de învăţământ medical de bază şi de
specializare şi perfecţionare în domeniile specifice din cadrul sănătăţii
publice, dar şi organizarea, conducerea şi controlul sistemului informatic în
domeniul sănătăţii publice (art. 16, lit. j şi p). Regretabil, eroarea făcută
de Cseke Attila, fostul ministru al sănătăţii, de desfiinţare a Centrului Naţional
pentru Organizarea şi Asigurarea Sistemului Informaţional şi Informatic în
Domeniul Sănătăţii (fostul Centru de Calcul şi Statistică Sanitară al MS) nu este
îndreptată de proiectul Cepoi. Nu încă, pentru că timp ar mai fi de a corecta
această „scăpare“.
Al cincilea capitol al primului titlu din
pachetul aflat în dezbatere publică sună foarte... „ciudat“: Utilizarea mass-media în interesul sănătăţii
publice (s. n.). În primul rând,
formularea este una nefericită: Ministerul Sănătăţii – cel care stabileşte
„interesul sănătăţii publice“ – este o autoritate a administraţiei centrale
condusă politic, iar proiectul la care ne referim nu poate trece peste prevederile
art. 30 (Libertatea de exprimare) din Constituţia României. În acest sens, art.
25, alin. (1) din proiectul Cepoi prevede obligativitatea avizării de către MS
a campaniilor naţionale de schimbare a comportamentelor şi de informare,
educare şi comunicare cu privire la teme care privesc sănătatea publică. Avem
dubii în privinţa necesităţii unui aviz guvernamental pentru o campanie de
informare dusă, de exemplu, de o societate ştiinţifică sau de o asociaţie a
pacienţilor, în contextul unor campanii internaţionale – precum cele desfăşurate
sub egida unor „zile mondiale“ dedicate unor patologii sau unor comportamente
sanogene. Ar fi utilă revizuirea acestui articol al proiectului de lege.
Programele naţionale de sănătate
Programele naţionale de sănătate sunt
destinate prevenirii, supravegherii şi controlului bolilor transmisibile;
prevenirii, supravegherii şi controlului bolilor netransmisibile; promovării sănătăţii
şi a unui stil de viaţă sănătos; monitorizării factorilor determinanţi din
mediul de viaţă şi muncă; asigurării sănătăţii mamei şi copilului (art. 30,
alin. 4). Deşi proiectul de lege prevede că programele naţionale de sănătate
sunt iniţiate, monitorizate şi evaluate de Ministerul Sănătăţii (art. 31, alin.
1), lipseşte obligativitatea fundamentării
oricărei iniţiative. Cu alte cuvinte, iniţiatorul (MS) nu trebuie să justifice
în niciun fel raţiunile din care optează pentru un anumit program şi nu pentru
un altul. În condiţiile în care avem exemple recente de astfel de iniţiative
(fertilizarea in vitro, din 2011, ar
fi unul), unde au lipsit datele şi dovezile care au justificat acţiunea în cauză,
este curios că noul proiect omite să oblige autoritatea la fundamentarea corectă
şi transparentă a deciziilor pe care şi le asumă (inclusiv financiar).
Art. 31, alin. 5 afirmă că beneficiarii
programelor naţionale de sănătate derulate de MS sunt cetăţeni români, dar îi
omite dintr-un foc pe toţi rezidenţii de pe teritoriul României de altă cetăţenie.
Cu alte cuvinte, în prevenirea, supravegherea şi controlul bolilor transmisibile,
de pildă, s-ar putea face discriminarea, într-un focar epidemic din ţara
noastră, după cetăţenie... Într-un stat membru al Uniunii Europene, care pune
un accent important pe mobilitatea cetăţenilor europeni? Şi apoi, cum vor beneficia de aceste programe cetăţenii
români cu domiciliul în străinătate?...
Mai reţinem, dintre prevederile propuse, posibilitatea de a se organiza, la nivel
naţional, proceduri pentru achiziţia de medicamente, dispozitive medicale şi
servicii de sănătate, în derularea programelor naţionale de sănătate (art. 31,
alin. 7). Nu vom insista asupra acestui aspect, dar credem că ar trebui aduse
nişte clarificări suplimentare asupra situaţiilor în care acest tip de achiziţii
ar fi obligatorii.
În fine, MS are următoarele atribuţii în
coordonarea programelor naţionale de sănătate: elaborează strategia programelor
naţionale de sănătate; propune guvernului spre aprobare programele naţionale de
sănătate; aprobă normele metodologice de realizare a programelor naţionale de sănătate;
asigură organizarea, monitorizarea, controlul, precum şi finanţarea
programelor naţionale de sănătate. Este mai puţin firesc ca iniţiatorul şi
coordonatorul programului să controleze toate aspectele activităţii: finanţare,
organizare, monitorizare, control. Cel puţin monitorizarea şi controlul ar
trebui să aibă şi o componentă independentă, externă instituţiei direct
implicate, asigurând astfel nu doar transparenţa programelor, ci şi calitatea
acestora.
