Odată ce dăm la
o parte abuzurile evidente, nu există alb sau negru în relația financiară a
industriei farmaceutice cu medicii. Ceea ce poate fi șocant pentru marele
public, care intuiește, pe bună dreptate, că medicina este o meserie cu un
strict cod deontologic, mult mai strict decât cel al altor bresle. E șocant
pentru orice nemedic să afle că medicii merg la congrese sponsorizați aproape
invariabil de industrie. E șocantă practica oferirii de dejunuri în restaurante
frumoase, însoțite de cuvântări ale liderilor de opinie în domeniu despre un
anumit produs medical. E șocant, indiferent că medicul lucrează la stat sau în
privat, în relație cu CNAS sau nu. E șocant, pentru că pacientul se așteaptă ca
binele lui să fie singura valoare din ecuația terapeutică, singurul scop și
singurul argument acceptabil în luarea unei decizii, nu publicitatea
farmaceutică și nu posibilele beneficii pentru medic. Și e șocant pentru că,
niciodată până acum, nu ne-am obosit să explicăm cum stau lucrurile în medicina
aflată sub capitalism, am preferat aceeași obscuritate ermetică care ne
înconjoară majoritatea cutumelor de breaslă. Niciun medic nu a spus
pacientului: am să vă prescriu medicamentul X, trebuie să vă spun că
producătorul îmi sponsorizează participarea la un congres, dar eu vi-l prescriu
întrucât consider că e cel mai bun pentru dv. E ca și cum nu ai discuta toate
reacțiile adverse posibile cu pacientul, chiar dacă ar trebui să o faci, de
teamă să nu complici relația terapeutică, să nu-i pierzi încrederea. Doar că
acum există legi care ne obligă la transparență, deși în continuare e relativ
dificil pentru un pacient să afle toate potențialele conflicte de interese
declarate de un medic. Acum, din nou, lumile noastre paralele, cea a medicilor
și cea a pacienților, intră în coliziune zgomotoasă. Și a fost nevoie de
fraude, crime, DNA și flagrante pentru asta.
Am intrat în
panică – că am putea fi toți, peste noapte, incriminați că am mers sponsorizați
la congrese și simpozioane. Nu știm cum să ne justificăm și să ne explicăm mai
bine. În același timp, ne e teamă că am putea pierde aceste privilegii.
Problema este însă dublă, de comunicare și de etică. Poate că nu e locul meu să
discut probleme de etică. E de datoria mea să am grijă doar de propria conduită
morală și deontologică. Întâmplător, lucrez în privat, nu am contract cu Casa,
prescripțiile mele sunt mereu puține și nu sunt un lider de opinie (în ciuda
rubricii mele din VM), așadar industria farmaceutică nu știe că exist și nu mă
pune în situația de a-mi analiza conștiința și a-mi evalua conflictele de
interese. Dar ele există și fără big pharma, atât timp cât tot în capitalism
lucrez și munca mea e monetizabilă. Pot însă să-mi imaginez o lume realist mai
bună, fără să dau în mania utopiilor. Și câteva din schimbările pe care mi
le-aș dori.
Primele ar fi
în universitățile de medicină. Majoritatea copleșitoare a liderilor de opinie
care vorbesc pentru industrie sunt universitari. Dacă universitățile ar avea
reguli stricte privind tranzacțiile cu industria și transparența lor, ar fi un
mare pas înainte. Aș încuraja studenții să se implice, așa cum au făcut-o cei
de la Harvard în 2009, când asociații studențești protestau destul de zgomotos
în urma unor scandaluri răsunătoare, nu foarte diferite de cele din România
contemporană, cu diferența notabilă că ele au avut loc în instituții de
excelență în întregime private. Până la această oră, nu am observat o reacție oficială
a Universității „Vasile Goldiș“ din Arad, de exemplu, deși e evident că
imaginea acesteia este afectată de evenimentele recente. Cât despre studenți,
nu-mi aduc aminte ca în facultate să se fi suflat vreo vorbă despre acest
aspect atât de important al practicii noastre ulterioare: pur și simplu, nu
eram pregătiți pentru el, cu o curriculă în care, pe atunci, deontologia
medicală era materie opțională. Eu însă aș fi dorit un curs despre industria
farmaceutică încă din anul trei, la farmacologie. Un singur curs, care să
rezume mecanismele prin care medicamentele sunt cercetate, dezvoltate, produse
și comercializate în lumea capitalistă, occidentală. Studentul din anul trei nu
trece de imaginea romantică a lui Pasteur sau Fleming făcând descoperiri senzaționale
în intimitatea laboratoarelor lor universitare și ar putea chiar să-și
imagineze că noile terapii apar sub conducerea binevoitoare a vreunei
instituții publice, în afara legilor pieței libere, ce implică concurență,
urmărirea profitului, cerere și ofertă, advertising etc.
E în regulă să
existe publicitate în medicină, atât timp cât e direcționată doar către medici.
După anii de studiu, trebuie să putem avea încredere că medicul urmărește în
primul rând binele pacientului, deși e o utopie să crezi că urmărește doar
asta. Eu însă nu aș mai permite deghizarea publicității farmaceutice în
manifestări științifice. Aș pune un mare (P) pe simpozioanele intitulate benign
„Actualități în tratamentul bolii cutare“, în care lideri de opinie explică
felul în care medicamentul X este cel mai bun, încununate de mese festive.
Chiar dacă sunt prezentate date științifice, tot publicitate e. Știința e
echidistantă. Publicitatea e prin definiție antiteza echidistanței.
Deși congresele
medicale sunt evenimente private, aș vrea să văd un mecanism de control al
finanțării și tarifării lor. E adevărat: fără sponsorizare, e practic imposibil
pentru un medic obișnuit să participe la congrese. Inclusiv la cele locale.
Putem bănui însă că reuniunile sunt atât de scumpe nu doar din pricina
costurilor organizării, ci și pentru că firmele de medicamente sunt dispuse să
le finanțeze. Dacă locurile la congres sunt ocupate de medici sponsorizați, de
ce ar ieftini organizatorii taxele de înscriere și de participare la cursuri și
sesiuni? Dacă, spre exemplu, numărul de participanți sponsorizați de industrie
ar fi limitat, nu s-ar ieftini taxele în mod spontan? De asemenea, deși taxele
pentru studenți și rezidenți sunt de regulă mai mici, ele nu sunt suficient de
mici. E foarte ciudat că tocmai cei aflați pe cea mai abruptă pantă de formare
medicală au și cel mai greu acces la aceasta. Dacă este dificil și poate chiar
imoral ca statul român să plătească taxele de înscriere ale medicilor la
congrese, sprijinirea celor mai tineri colegi în formare ar fi o investiție cu
mare potențial de retur.
Mi-aș dori
facilitarea transparenței conflictelor de interese în fiecare caz în parte,
pentru fiecare pacient. Eventual, declararea lor pe formularul de consimțământ
informat pe care pacientul îl citește și îl semnează înainte de a intra la
doctor. Fără acestea, este el cu adevărat informat?
Nu există alb
și negru în relația financiară a industriei farmaceutice cu medicii. Putem face
un exercițiu de imaginație: ce am face fără industrie? Ne-ar fi foarte greu. Un
sistem public ce abia susține îngrijirile, și asta disfuncțional, nu ar putea
niciodată să susțină cercetarea și dezvoltarea de noi terapii și probabil nici
producția celor existente. Industria farmaceutică e necesară. Relația cu ea
implică unele compromisuri. Nu trebuie însă să ne și grăbim să le îmbrățișăm.
Ar fi totuși bine dacă ar exista mai puține nuanțe de gri. Avem nevoie să facem
un pas înapoi și să ne privim obiectiv practicile. Mi-aș dori o schimbare în
noi înșine. Asta dacă mai aspirăm la noblețea și demnitatea despre care se
spunea cândva că sunt proprii medicinii.