Zilele acestea, când o nouă generaţie de elevi își dă examenul de bacalaureat, mă gândesc la timpul trecut de la absolvirea liceului. Se fac, la mine, 25 de ani. O sumă rotundă, ar zice unii. Un sfert de veac. Și nu știu, zău, ce i-aș zice azi celui care am fost. România sfârșitului anilor ’90 era o ţară efervescentă, mult mai zgomotoasă decât e acum. Emoţiile, afectele erau mai puternice. Încă nu pornise marele val de migraţie decât pe ici, pe colo, erau semne care vădeau unde vom fi peste câteva zeci de ani. Unde  suntem acum.

Era o mare cumpănă să dai bacalaureatul. Cu atât mai mult era o încercare să intri la o facultate. Pe de altă parte, trăiam încă, naiv, sub impresia obligaţiei. Ce alte opţiuni aveai? Mica pătură de antreprenori purta eticheta dispreţuitoare de „bișniţari”. Munca „la privat” era o utopie. Iar ideea unei „cariere” era încă înfiptă în mentalul colectiv legată de-o diplomă, de-o licenţă. N-aș ști să zic când lucrurile au luat-o complet razna în educaţie. Tind totuși să cred că în acei ani. Uneori resimt frisonul unuia care-a trecut puntea înainte să se rupă scândurile. Pentru că, astăzi, statisticile pe care le avem ar trebui să ne pună tare mult pe  gânduri.

Orice ţară rezistă și merge înainte atâta vreme cât are o anvelopă suficientă de oameni educaţi pe care reușește să și-i pregătească, să și-i formeze, apoi să-i și folosească – de vreme ce-a băgat bani în educarea lor. Dar eu deja îmi aduc aminte că, la începutul anilor 2000, în generaţia mea (și încă nu se vădea aderarea la UE), din ce în ce mai mulţi se hotărau să plece. Și foarte mulţi, după aceea, au plecat. Pe cifre, dacă te uiţi la aceste peste două decenii, au plecat tot atâţia doctori câţi sunt astăzi în România. Au plecat și cei aflaţi la vârf de carieră, au plecat și cei proaspăt ieșiţi pe bandă, au plecat și din specialităţi nodale, au plecat și din zone mai mărginașe geografic. Au plecat. Cei mai mulţi, aproape fără osebire, fără să se mai întoarcă vreodată.

De-asta, și azi am un gust amar și un gol în stomac când mă gândesc la bacalaureat. Dintre cei pe care școala i-a pregătit vreme de 12 ani să fie „cei mai buni”, doar o minusculă fracţie îndesesc rândurile profesioniștilor. Pentru că lumea-i a lor. Dar România nu-i ca lumea. Și mă apucă o furie și-o osândă. Cum să creștem noi, ca ţară, dacă n-avem nicio idee despre cum să-i folosim, cum să-i ţinem aproape, cum să-i înzestrăm mai departe pentru viaţă?

Numai eu știu de câte ori mi-au cerut cunoscuţi, rude, pacienţi referinţe pentru un „doctor bun”. Și le-am dat. Doar că – luaţi de-a valma – sunt și ei responsabili de faptul că astăzi devine greu să găsești un doctor bun. Sau un inginer bun. Sau un arhitect bun. Sau, pur și simplu, un om bun. Pentru că noi nu prea ne descurcăm cu lucrurile bune. Le risipim. Sau – și mai rău – ne batem joc de ele.