Prima imagine este o fotografie de nuntă. Am văzut atât de multe cu acest subiect, unele suferind de banalitatea supremă, altele de o frumuseţe gingaşă. Ceea ce mi-a atras privirea a fost evident mireasa; mirele nu suportă alăturarea în imagine cu aleasa lui. Nunta nu este de pe la noi, ci una de peste mări, cu alt tipic şi altă înfăţişare. Rochia miresei este un chimonou imaculat, iar vălul este înlocuit cu un capişon amplu, care nu ascunde faţa, ci numai aruncă umbră asupra ei. Mai întâi mi-am ales subiectul: mireasa. Nici nu a fost greu, în primul rând pentru frumuseţea evidentă a chipului. Este o mireasă tânără şi nu se putea să nu gândeşti că alegerea şi pasul hotărâtor nu fuseseră ale ei, ci ale părinţilor, dacă îi priveai jumătatea hărăzită, cea care prin aspect şi expresie nu suporta alăturarea în cadru. Aşa că am decis să îi despart în imaginea pe care am păstrat-o pentru memorie. Al doilea argument al adevărului bănuit este privirea în sens opus mirelui şi melancolia care se citeşte cu uşurinţă în ochii ei negri. Am observat mai apoi alăturarea mamei miresei în planul al doilea, ca un gardian, nu neapărat protector. Mâinile solide încrucişate, chimonoul negru de ceremonie şi expresia gurii acesteia mi-au sugerat că ea consideră că şi-a încheiat misiunea ducându-şi fiica ingenuă la altar, chiar dacă a împins-o, mai mult sau mai puţin. Scările de piatră din spate pot fi privite hermeneutic drept un viitor al dificultăţilor vieţii, ce se aşteaptă a fi urcat. Am fotografiat rapid, de la distanţă, cu teleobiectivul, în lumina aproape verticală a miezului zilei, expresia melancolică a miresei şi hotărârea implacabilă a mamei şi m-am întristat şi eu puţin.

    În urmă cu câţiva ani, am fost invitat, într-un grup, la o cină cu muzică şi dans flamenco într-un local spaniol. Am cinat frugal, înghesuit şi în picioare la un parter cu mese supraaglomerate la care mâncarea şi-o aducea fiecare din ce apuca, după tipicul „bufetului suedez“. Odată cu lăsarea întunericului, localul a început să se golească dar lumea nu ieşea pe uşă în stradă, ci cobora în subsolul locandei pe o scară în spirală, unde urma să se desfăşoare spectacolul anunţat. Aşteptând aceeaşi prestaţie mediocră pentru turişti, asemănătoare cu cea culinară de mai devreme, am coborât printre ultimii în pivniţa boltită, răcoroasă şi bine aerisită. Ceea ce a urmat ca muzică şi dans a depăşit orice aşteptare, chiar şi a celor care mai participaseră la acest tip de spectacol. Pe o scenă minusculă de parchet, bine iluminată, au urcat şase bărbaţi de vârste diferite îmbrăcaţi în negru şi două femei în rochii de voal, cu şaluri şi părul strâns. Bărbaţii s-au aşezat în semicerc şi au început să cânte gutural acompaniindu-se cu chitarele sau bătând din palme, subliniind ritmul. Pe rând, când o femeie, când un bărbat se rupeau din cerc şi începeau să danseze sincopat, alternând mişcările ample cu cele scurte, cu trunchiul drept sau frânt, privind spectatorul cu o figură aspră, schimbată numai de efort. Fotografia este a uneia dintre dansatoare, făcută cu un aparat „point and shoot“ fără blitz. Când am privit-o prima oară, am auzit din nou muzica, mi-a apărut ca o imagine sonoră: lumina, mişcarea brutală a dansatoarei şi ghitara din planul al doilea mi-au readus în memorie sunetul intens al pivniţei transformate în sală de dans. Privirea intensă şi lungă a ghitaristului către dansatoare sugerează mai mult decât dorinţa de a sincroniza sunetul cu mişcările acesteia. Imaginea este una dintr-o serie pe care o privesc mereu dacă vreau să ascult muzica flamenco şi să retrăiesc ceva din spiritul spaniol.

   Când am luat cea de-a treia imagine, m-am concentrat asupra realizării tehnice. Eram în mijlocul unui oraş superpoluat, afară erau cca 35 de grade şi umiditatea depăşea copios 80 de procente. Pasărea se găsea într-un spaţiu larg, un parc închis complet între zgârie-nori, în care se găseau în semilibertate o mulţime de păsări, hrănite artificial de îngrijitori atenţi la orarul meselor. Deşi te puteai plimba liber printre copaci pe pasarele suspendate, zburătoarele – altfel numeroase şi care mai de care mai multicolore – nu erau prea doritoare să dea ochi în ochi cu vizitatorii şi se ascundeau rapid în frunziş. Am folosit un teleobiectiv la care am adaptat o extensie pentru a putea apropia atât o pasăre care mi-a atras atenţia. Am expus din mână cu prioritate de diafragmă pentru a izola cât mai mult capul păsării de fundal. Pasărea mă priveşte intens cu albul ochiului larg deschis în galben, foarte atentă la mişcarea obiectivului îndepărtat. Pare că are o singură grijă, să nu i se ia festinul din care abia începuse să se înfrupte. Privirea păsării care îşi protejează aparent hrana sugerează lăcomie şi chiar (exagerat poate) egoism. Restul de măr din vârful ciocului arată că abia se oprise din înghiţit. Privirea unei necuvântătoare este atât de asemănător expresivă cu cea a unora dintre noi aflaţi în faţa „prăzii“, încât nu m-am putut abţine a nu o propune ca o parabolă a vremii pe care o trăim.