Medicina
modernă cunoaște o implicare covârșitoare a metodelor de diagnostic obiective,
care aduc pe lângă echilibrarea metodei de analiză, o creștere permanentă a
sensibilității de diagnostic. Un exemplu în acest sens este reprezentat de
hematologie, unde specialistul hematolog clinician susține un examen practic
privind tehnicile de laborator, inclusiv citirea unor probe de sânge prin
microscopie optică. Progresul terapiilor oncohematologice prin dezvoltarea
tratamentului țintit celular și chiar molecular s-a asociat permanent cu
dezvoltarea metodelor de diagnostic prin utilizarea tehnicilor de înaltă performanță.
Astfel, se analizează celulele la nivel de receptori și componente ale
materialului genetic, care permit personalizarea terapiei în funcție de genotip
sau imunofenotip.
Dacă,
în țările dezvoltate, acest domeniu este acoperit cu experți grupați în
laboratoare puternice, de regulă asociate centrelor universitare de cercetare,
în România el reprezintă mai degrabă o opțiune, în condițiile în care sunt
utilizate numeroase molecule inovative, terapii țintite, inclusiv transplant de
celule stem. Evaluarea prognostică prin tehnici de genetică moleculară sau
convențională are o importanță covârșitoare în elaborarea strategiei
terapeutice în leucemii acute și cronice, mielodisplazii sau limfoame. La noi
însă, accentul s-a pus doar pe identificarea potențialelor ținte terapeutice.
Aprecierea riscului se rezumă de cele mai multe ori la criterii clinice și
răspunsul la linia standard de tratament, deși în ghidurile internaționale sunt
prezentate de cele mai multe ori criterii imunofenotipice, genetice sau moleculare.
În
România, dezvoltarea expertizei în imunofenotipare, metodă obligatorie în
diagnostic, s-a realizat mai ales prin implicarea personală a unor specialiști
de laborator, medici, biologi, sau chiar clinicieni, care s-au grupat în jurul
Asociației de Citometrie din România, nu prin susținerea instituțiilor. Acest
lucru a făcut ca, la peste zece ani de la înființarea acestei asociații, masa
critică de specialiști în diagnostic imunofenotipic să reprezinte motorul prin
care s-a lansat primul program național de diagnostic, respectiv „Subprogramul
de diagnostic imunofenotipic, citogenetic și molecular al leucemiilor acute”.
Când s-a realizat că pacienții cu leucemii acute nu sunt suficient de bine
evaluați în vederea riscului de recădere, s-a finanțat prin sistemul public de
sănătate și acest program de diagnostic. El funcționează în șapte centre, în
primul rând prin utilizarea analizei de imunofenotipare și asocierea în câteva
centre a analizei citogenetice și moleculare, și permite diagnosticul precis și
urmărirea corectă a răspunsului terapeutic la peste 800 de pacienți pe an.
În
prezent, diagnosticul leucemiilor acute este realizat la standardele
internaționale, dar nu se știe că în spatele acestui demers stau câțiva experți
în diagnosticul prin imunofenotipare, prin genetică și biologie moleculară,
care se educă prin voință proprie, s-au organizat în asociații și își
organizează cursuri de perfecționare cu experți internaționali sau își plătesc
participarea la cursuri de perfecționare în centre de referință. Este de
neînțeles cum un sistem public de sănătate nu își motivează valorile, pentru că
spitalele implicate în program nu au buget pentru bonificarea sau motivarea
acestor experți, ci numai pentru plata serviciului și al consumabilelor. Dacă
acești experți pleacă din sistem, programul dispare pur și simplu. Dar, într-o
perioadă în care medicii pleacă din țară, ei rămân. Să fie vorba de vocație?...
Implicare?