Dintotdeauna, gândirea umană s-a aflat
undeva între fantezie şi realitate. Visul nu e numai un fenomen ce acompaniază
somnul. Noţiunea de vis reflectă şi gânduri măreţe, cutezătoare, uneori
fanteziste, de multe ori, dacă nu rupte de realitate, cel puţin foarte departe
de ceea ce se întâmplă în jur. Se spune că visătorii nu sunt indivizi de acţiune,
ci în cel mai bun caz producători de idei originale, care doar rareori devin
realitate. O realitate imaginată de o minte „zburdalnică“, dar creată de
altcineva, care ştie să transforme visul într-un produs palpabil.
În urmă cu câţiva ani, am publicat un volum
bilingv (engleză şi ebraică) intitulat „Vizionari şi visători“, în care am
trecut în revistă scurta istorie a anesteziei israeliene (la fel de scurtă ca
existenţa statului Israel!) prin biografiile celor 12 fondatori ai anesteziei
israeliene moderne. Numele volumului a dorit să definească, de drept, două
calităţi intelectuale umane care aparţin aceluiaşi proces de gândire, numitorul
comun al celor care şi-au dedicat viaţa profesională întemeierii şi dezvoltării
anesteziei israeliene. Pentru că, de multe ori, visătorul depăşeşte graniţele
unui gând ipotetic şi reuşeşte să-l încadreze în timp şi în spaţiu, dându-i o
formă ce se apropie mai mult de viziune. Iar viziunea se află nu departe de
realizarea visului, transformarea în realitate e de multe ori doar o chestiune
de timp. Visătorul vizionar se află pe drumul cel bun, spre crearea unei noi
realităţi, conforme cu gândurile aflate cândva în stadiul de vis. De aceea, una
din definiţiile vizionarului menţionează acel individ care se lasă antrenat de
vise, de idealuri aparent irealizabile, dar care are calitatea de a prevesti
viitoare evenimente.
O privire mai atentă asupra citatului alăturat
va dezvălui cititorului faptul că această frază include ambele acţiuni
intelectuale amintite mai sus: proiectarea e de fapt un vis, dar el se continuă
cu o activitate care are ca primă fază viziunea, adică imaginea abstractă a
produsului final, şi e urmată de acţiune, acea activitate care transformă
viziunea în realitate. Michael Elliott, un excelent om de acţiune al zilelor
noastre, a inclus o latură extrem de importantă a dublei noţiuni vis–viziune:
obligaţia omului de acţiune de a despărţi proiectele/visele care nu au şansă de
realizare de cele care pot fi transformate în ceva palpabil, vizibil şi
durabil.
Un apropiat, om de afaceri aflat de mult pe
orbita acţiunilor financiare, îmi mărturisea cândva că, în medie, numai două
din fiecare zece proiecte ale sale devin realitate cu şanse serioase de reuşită.
Cu alte cuvinte, individul recunoştea imperioasa necesitate de a visa, de a
proiecta, de a pregăti transformarea visului în realitate, dar, în acelaşi
timp, ca şi Elliott, era întotdeauna conştient de posibilitatea eşecului.
Aceasta este definiţia celui care visează cu ochii deschişi, atent la
realitate, la efectele legilor sociale asupra procesului de transformare a
visului în realitate, dar şi la pericolul nereuşitei.
Ce legătură au toate cele de mai sus cu
profesiunea noastră? Am fost mereu de părere că medicul nu e numai tămăduitor,
ci şi cercetător şi dascăl. Dar acestui recunoscut triunghi, pe care am
încercat să-l respect şi să-l dezvolt de-a lungul întregii mele cariere, i se
mai poate adăuga o latură, transformându-l, dacă nu într-un perfect pătrat, cel
puţin într-un dreptunghi viabil. E vorba de acel proces mintal care „citeşte“
realitatea existentă, o analizează în modul cel mai obiectiv posibil şi caută căi
practice de îmbunătăţire a ei. În această categorie intră dezvoltarea unor
domenii ale activităţii medicale, care timp de decenii s-au aflat într-un colţ
al preocupărilor medicale, dar erau acolo pentru a fi luate, dezvoltate şi
transformate în ceva nou, palpabil, dar mai ales viabil. Voi da doar două din
nenumăratele exemple care îmi vin în minte.
Primul se referă la crearea şi dezvoltarea
centrelor de angiografie coronariană. Acum mai bine de o jumătate de secol,
acesta era visul oricărui practician interesat (sau, mai bine-zis, obsedat) de
semnificativa mortalitate produsă de insuficienţa coronariană. În acele
timpuri, nimeni nu-şi imagina o situaţie în care arterele coronare ar putea fi
vizualizate sub ecranul radiologic. Dar, în anii ’50 ai secolului trecut,
Cournand, Forssmann şi Richards, trei medici ai cunoscutului spital newyorkez
Bellevue, au primit premiul Nobel pentru medicină ca răsplată a cercetărilor
efectuate în domeniul cateterizării cardiace, „în scopul descrierii modificărilor
patologice ale sistemului circulator“ (citat din actul de decizie a acordării
premiului). Din acel moment, crearea centrelor de cateterizare cardiacă a
devenit doar o chestiune de timp, insuficienţa coronariană era un proces
vizibil radiologic, au urmat proiectele – devenite realitate – de dezobstruare
a coronarelor afectate de ateroscleroză şi scăderea impresionantă a mortalităţii
provocate de această maladie, pe vremuri necruţătoare.
Al doilea exemplu îşi are originea în
activitatea de ATI. În ultimul secol, noţiunea de anestezie se confundă de nenumărate
ori cu cea de analgezie, pentru că, de fapt, ideea originală nu a fost cea de a
provoca somnul anestezic, ci de a preveni durerea ce însoţeşte actul
chirurgical. Abolirea durerii a făcut parte dintotdeauna din actul anestezic în
sala de operaţie. Dar, treptat, uneori chiar prea lent, a apărut noţiunea de
tratament al durerii în afara sălii de operaţie, acea durere care continuă după
terminarea actului operator, dar şi cea cronică, fără nicio legătură cu
chirurgia. Tratamentul durerii a produs apariţia unui nou domeniu, medicina
durerii. Drumul de la administrarea unui analgezic per os, trecând prin cunoscutele tehnici de analgezie regională, a
dus, aşa cum se ştie, la apariţia cabinetelor şi a policlinicilor de tratament
al durerii cronice, dar şi la introducerea serviciului de tratament al durerii
acute, iar în Israel apogeul a fost atins, nu demult, prin recunoaşterea
medicinii durerii ca un tărâm de specializare şi rezidenţă separat de orice alt
domeniu medical. Să recapitulăm: visul a fost abolirea suferinţei umane
provocate de durere, viziunea a constat în naşterea unor noţiuni după care
durerea în afara sălii de operaţie nu e imposibil de combătut, iar realitatea
prezentului este rezolvarea în foarte mare măsură a problemei durerii acute
postoperatorii şi a celei cronice.
Ideea că fără vis şi viziune nu există
progres e un punct acceptat de societatea umană din toate timpurile. Iar
Michael Elliott poate fi considerat un individ foarte apropiat de noţiunea de
progres uman. Cunoscut ca editor al unor reviste prestigioase (printre care Time Magazine), el s-a dedicat în
ultimii ani problemei sărăciei în lume, fiind directorul executiv al organizaţieiONE, care încearcă să amelioreze
impasul financiar şi sanitar pentru milioane de oameni aflaţi într-o situaţie
materială dezastruoasă. Acest fapt explică perfect originea citatului de mai
sus. Problema căreia i s-a devotat Elliott în aceşti ultimi ani nu poate fi
rezolvată decât prin proiecte curajoase, originale, dar care necesită un înalt
grad de probabilitate de succes. Mi se pare natural ca un asemenea personaj să
viseze la o lume mai bună şi mai justă, dar în acelaşi timp să ştie să se
coboare pe Pământ şi să se ocupe doar de acele iniţiative ce se dovedesc
într-adevăr reale.
|
 „Proiectează lucruri mari şi continuă cu cele
care se dovedesc într-adevăr reale.“ (Michael Elliott, 2014)
|
