Am
ezitat multă vreme să încerc să dezvolt subiectul citatului alăturat. Și asta
pentru că din momentul în care l-am găsit, am avut tot timpul senzația că mă aruncă
într-un domeniu care nu-mi aparține și că de fapt mă aflu în fața unei capcane
periculoase, un drum pavat cu piedici aproape invizibile, dar foarte greu de
evitat. În final mi-am luat inima în dinți, încurajat fiind de două amănunte
legate de propria-mi existență.
Primul
e obiceiul meu (și-mi închipui că și al multor altora), înainte de culcare, de
a mă cufunda într-o meditație de scurtă durată, de câteva minute, atâtea câte
îmi trebuie pentru a cădea într-un somn profund și odihnitor. „Temele” mele în
aceste momente sunt variate, dar aproape toate legate de evenimentele ultimelor
zile sau ore, care pretind o revizuire și uneori o scurtă punere la punct. Asta
se numește activitate conștientă și, aparent, nu are nicio legătură cu
subconștientul. Însă, în cazul meu, nu așa stau lucrurile, întrucât o mare
parte a viselor mele reia cele gândite doar câteva clipe înainte ca moș Ene să
ajungă și la genele mele. Cu alte cuvinte, de foarte multe ori îmi pregătesc
gândurile ascunse din timpul somnului, care iau forma unor vise, oferindu-le o
inducție, uneori cu rezultate concrete.
A
doua explicație a curajului de a aborda subiectul alăturat e faptul că o bună
parte a carierei mele profesionale am dedicat-o activității corticale în timpul
anesteziei generale și mai ales incidentului/accidentului (depinde de
gravitatea urmărilor) trezirii accidentale pe masa de operație. De fapt,
această complicație, care apare cam în două cazuri dintr-o mie de anestezii
generale, nu are legătură cu subconștientul, pentru că aici e vorba de o
trezire completă a funcției cognitive, în care pacientul (mai frecvent
pacienta) e capabil de a înregistra cele petrecute în timpul operației și a
reproduce cu o fidelitate impresionantă amănunte cum ar fi discuțiile dintre
membrii echipei operatorii. Fenomenul la care mă refer aici, de memorie
implicită, e de fapt cel produs de o anestezie suficient de profundă pentru a
împiedica trezirea accidentală și conștientă, dar insuficientă pentru a adormi
complet subconștientul pregătit să înmagazineze amănunte auditive din timpul
operației și incapabil de a le aduce la suprafață. Un foarte apropiat prieten,
Bernard Levinson, psihiatru sud-african, reușise în urmă cu mai bine de o
jumătate de secol să dovedească prezența memoriei implicite în subconștientul
pacientului superficial anesteziat.
Voi
încerca deci să dezleg misterul citatului din Thomas Edison, prea cunoscutul
inventator american, cel care a introdus de fapt lumina electrică în fiecare
casă. Edison a fost un tip cerebral, pragmatic, organizat și perfect conștient
de importanța obiectivă a tuturor invențiilor și inovațiilor sale. Doar spre
sfârșitul vieții sale a alunecat pe partea metafizicii, propunând inventarea
unui telefon spiritual („spirit phone” în original), care să-i permită
legătura cu cei decedați. Ulterior s-a dezis complet de această intenție,
declarând că de fapt totul era o glumă prost înțeleasă. Cu toate acestea,
întrebarea este la ce s-a referit Edison când a oferit sfatul alăturat.
Citatul
îmi aduce aminte de un alt sfat, aparținând unui alt om celebru, despre care am
mai pomenit în această rubrică, și anume Hans Selye, părintele teoriei
stresului. Selye ne recomanda să avem pe noptieră, în orice moment, hârtie și
creion, pentru a însemna gândurile prolifice apărute în timpul somnului și
retrăite la trezire, care de multe ori sunt foarte importante dar care altfel
se pierd în negura perioadelor de inconștiență produse de prezența zeului
Morfeu. Oare aceste gânduri, cu care te scoli (sau care te scoală) în timpul
nopții, nu sunt de fapt produsul unei activități subconștiente? Pentru că, dacă
e așa, n-ar fi exclus ca ceea ce se ascunde în spatele sfatului edisonian e
tocmai ideea inducției unor gânduri în acele singulare momente în care
amorțeala cognitivă dinaintea somnului mai permite transmiterea unei informații
ce se dezvoltă în subconștientul nostru, ulterior scăpat din frâul activității
conștiente a scoarței cerebrale.
Gândurile
adăpostite de subconștient sunt departe de a fi controlate. Cortexul cerebral
funcționează ca un cenzor și e neutralizat în timpul somnului, însă nu
într-atât încât să afecteze formațiile de care ține subconștientul și care
acționează de foarte multe ori în direcții neașteptate. Shakespeare definea
creierul ca fiind lăcașul fragil al sufletului și cred că nu greșesc când afirm
că multe din cele ce se întâmplă în subconștientul nostru au ca bază bagajul
nostru subiectiv, legat mai mult de sentimente și senzații decât de aspectele
obiective ale existenței noastre.
Pragmatismul
mă împiedică să dau prea mare importanță subconștientului. Cu toate acestea, nu
mă pot opri din a gândi că fiecare individ ar dori să știe ce se petrece în
subconștientul său. Sunt însă convins că psihologii vor putea lărgi gama
metodelor ce permit o privire serioasă asupra acestui compartiment al
sistemului nostru nervos. Eu mă voi mărgini doar la ideea că visele fiecăruia
dintre noi pot oferi date interesante despre gândirea (și poate personalitatea)
noastră atunci când nu e controlată de cortexul cerebral.
Nu
voi intra în domeniul istoriei viselor, care cred că începe cu prea cunoscuta
poveste a lui Iosef la curtea faraonului, în urmă cu vreo patru mii de ani. Și
nici nu voi aduce aici citate din scrierile lui Freud, care a încercat, poate
pentru prima oară, să descrie în mod științific procesul de apariție a viselor.
Voi aminti doar faptul că Freud descrisese un model topografic al minții
omenești, care cuprindea trei straturi: starea cognitivă, preconștiența și
inconștientul. Pentru Freud, visurile fac parte din stratul inconștientului,
ele ascund dorințele noastre (mai ales cele din timpul copilăriei) în acest
compartiment și conțin simboluri nu întotdeauna ușor de interpretat. Pentru
mine însă, ca amator, visurile aparțin domeniului subconștientului sau
preconștientului, așa denumit de Freud. Deosebirea, în ochii mei, e importantă
pentru că, admițând teoria freudiană, ar fi greu să ne închipuim posibilitatea
reproducerii unui vis, el fiind îngropat adânc în inconștientul nostru.
Mi
se pare important că, uneori, un vis reamintit la trezire poate rupe vălul care
ascunde un gând, un sentiment, o dorință, ce se furișează pe undeva în sistemul
nostru central și nu se lasă descoperite, și asta din diverse motive
independente de noi. Dar, în momentele în care întreaga funcționalitate a
sistemului nervos central scapă de sub controlul scoarței cerebrale, acele
gânduri, sentimente sau dorințe ies la iveală, pun stăpânire pe domeniul
înmagazinării (organizate sau nu) și, de multe ori, pot fi păstrate în memorie
și reproduse.
Oare
care e importanța lor? În ce măsură ne poate ajuta ceea ce fabrică sistemul
nostru nervos în absența controlului cortical în dorința de a ne cunoaște mai
bine? Gândul mă duce la acei ani din viața mea când joggingul făcea parte din
activitatea mea aproape zilnică. Știu, comparația e departe de a fi exactă. În
acea oră de fugă în ritm îndeajuns de rapid, necesitând un efort semnificativ
și provocând o lipsă progresivă de oxigen, relaxarea mea mintală era aproape
completă, gândurile ieșeau cel puțin parțial de sub controlul strict al
capacității mele cognitive și, în această situație, apăreau diverse idei –
unele de-a dreptul banale, altele realmente valoroase.
Sunt
convins că fiecăruia i se întâmplă, mai des sau mai rar, să-și amintească un
vis, nu din acelea simple și fără nicio conotație obiectivă, ci visuri
conținând idei interesante, originale și cu un oarecare iz de posibilă
folosință. Cred că la asemenea vise se referea Selye când ne sfătuia să fim
întotdeauna pregătiți să ne notăm ideile apărute în timpul somnului. Și, dacă
așa stau lucrurile, nu e exclus ca Edison să se fi referit la un proces
(necunoscut de mine, dar poate existent) de inducție a visurilor prin simpla
încercare, înainte de a adormi, de a-ți pune o întrebare ori a te gândi la un
subiect, cu speranța că gândul sau întrebarea vor zămisli în cursul somnului o
idee valoroasă, bazată pe ceea ce ne-a preocupat înainte de a ațipi.
Cer iertare cititorului pentru această
deviere de la normele științifice de prezentare a unei noțiuni cu intenția de a
digera un citat al unui om celebru. Eu doar am încercat, cu ajutorul părintelui
teoriei stresului, să explic cam ce se poate ascunde în spatele citatului
edisionian de la care au pornit gândurile de mai sus. Doi mari gânditori, la
distanță temporală semnificativă, care, poate, deși s-au exprimat diferit, s-au
referit la același subiect.
|
„Fă-ți un obicei: nu te duce niciodată la
culcare înainte de a transfera o idee subconștientului tău.”
(Thomas Edison, 1847–1931) |
