Dacă înainte de 1989, atunci când auzeam
formula: „Familia este celula de bază a societăţii“, o interpretam în sens
peiorativ, de 25 de ani o apreciez. Familia este şi trebuie să rămână esenţa
statului naţional român. Iar respectul
nostru pentru doamne şi domnişoare nu trebuie să se manifeste doar la
început de martie, ci permanent.
Rolul soţiilor în familie este esenţial, aşa cum este şi rolul colegelor –
indiferent ce post ar ocupa în sistemul sanitar.
Săptămâna trecută aminteam despre calea mai
grea, prin care o tânără studentă alege căsătoria încă din timpul facultăţii.
Subliniez că este calea corectă pentru un tânăr; este potrivit să trăieşti în
cadrul unei familii şi nu în afara acesteia. Trecând prin anii de facultate, de
rezidenţiat sau anii care urmează specializării (medicul învaţă tot timpul, iar
examenele se înşiră pe o lungă perioadă de timp), putem înţelege unele
îndoieli. Sunt însă multe familii care reuşesc să îmbine viaţa profesională şi
viaţa de cuplu, chiar şi viaţa de tineri părinţi, încă „de pe băncile universităţii“.
Iar dacă lucrurile sunt aşa, meritul principal revine colegelor, care trebuie
preţuite şi, cum se spune uneori, „ridicate la rang de regină“.
Iată câteva cuvinte spuse de o tânără mamă,
studentă a facultăţii de medicină: „Încă de la începutul sarcinii, m-am bucurat
de lucruri deosebite. Când aveam doar două zile de sarcină (eu încă nu ştiam
nimic), am mers la medicul de familie pentru o trimitere. Am intrat în cabinet şi
ea mi-a spus cu multă siguranţă: «Gata, aţi venit să ne apucăm de treabă. Sunteţi
însărcinată!». Nu am ştiut ce să răspund“. Sunt situaţii pe care, atunci când
ai îndoieli, te întrebi dacă să le iei sau nu în seamă. Însă, din experienţă,
cred că aceste adevăruri există. Tânăra noastră colegă, viitor medic, nu a
comentat nimic, a mers acasă şi a povestit, dar, după o vreme, a efectuat un
test de sarcină, iar rezultatul a fost pozitiv. După îngrijorarea şi bucuria
descoperirii rezultatului, s-a întors la cabinetul medicului de familie ca să
întrebe cum a fost posibilă acea remarcă. Răspunsul? „Aşa v-am simţit şi v-am văzut,
ca o mamă“. Apoi, în prima parte a sarcinii, medicul în cauză a asigurat
monitorizarea viitoarei mame, până când aceasta şi-a ales un medic cu
specialitatea obstetrică-ginecologie, altul decât cel recomandat de medicul din
prima linie. A călăuzit-o însă cu atenţie în continuare, chiar dacă părerile au
diferit. După naştere şi după ce mama şi copilul au ajuns cu bine acasă,
medicul de familie i-a vizitat şi le-a ţinut „o frumoasă pledoarie despre
puericultura sănătoasă“. Aş adăuga: este ceea ce în mod normal îndeplineşte
medicul de familie pentru orice membru din comunitatea sa de practică, nu doar
pentru un coleg.
Nu toţi colegii din serie sau chiar din grupă
au primit vestea cu privire la sarcină. Însă, dintre cei care au aflat, unii şi-au
oferit ajutorul. „Colega mea cea mai apropiată avea grijă de mine aproape ca o
mamă. În autobuz/tramvai mă obliga să stau jos, deşi eu nu aveam nevoie, la
unul dintre stagii îmi tot spunea să stau acasă (stagiul l-am făcut într-un
spital cu mai multe etaje, din care patru le parcurgeam de câteva ori într-o
zi), îmi oferea un scaun în timpul stagiilor la care trebuia să stăm mult în
picioare, îmi copia cursurile la care nu puteam ajunge şi multe altele.“ Aş adăuga:
colegialitatea nu s-a manifestat din partea tuturor, însă la aceste din urmă
exemple voi reveni în săptămânile următoare.
În acelaşi mod, atât medical, cât şi
colegial, s-a desfăşurat legătura cu medicul obstetrician: „Doamna doctor s-a
purtat impecabil cu mine, pe parcursul sarcinii, mi-a explicat detaliat când
s-au ivit anumite probleme sau când trebuia să am grija să urmăresc anumite
semne/simptome; când s-a declanşat travaliul, a intrat «în priză» şi m-a aşteptat
la spital, deşi era după gardă (eu urma să particip la un examen, dar, pentru că
nu aveam contracţii foarte puternice, m-am încumetat să merg şi să-l susţin,
apoi am mers direct la maternitate şi m-am internat)“. Medicul a examinat şi a
tras concluziile necesare, apoi a plecat acasă, nu înainte de a îşi lăsa
pacienta în grija unei colege, iar naşterea a avut loc în ziua următoare.
Înainte, în timpul şi după naştere, „Medicul a avut o grijă deosebită de
mine, mi-a vorbit frumos şi chiar a avut timp să mă întrebe de ce şi cum am
ales numele copilaşului meu. În timpul naşterii, mi-a explicat temeinic cum
trebuie să decurgă lucrurile şi s-a străduit ca totul să se termine cu bine, în
ciuda epuizării mele fizice“. Şi tot aşa a stat conlucrarea şi cu moaşele, care
„au avut răbdare cu mine şi m-au ajutat să uit de epuizarea fizică ce parcă îmi
storsese toate puterile“ sau cu multe dintre asistentele care au contribuit
medical şi uman, încercând să contribuie la confortul fizic şi psihic al
tinerei mame. Medicul neonatolog i-a permis viitoarei colege să asiste la prima
ecografie cardiacă a nou-născutului – „Zgomotele cardiace se auzeau şi în
partea dreaptă şi a vrut să se asigure că este totul bine“ –, apoi a continuat
examenul, fără ca aparent să fie necesar, cu evaluarea pulmonară şi renală,
pentru a verifica şi celelalte organe şi sisteme şi a continuat să explice, răbdător,
tot ceea ce se vedea pe monitor.
Închei povestea amintind una din experienţele
tinerei mame, care a istorisit modul în care a fost abordată la unul dintre
stagii: „Spre surprinderea mea, am fost susţinută să stau acasă atunci când a
fost posibil, să stau cu copilul şi să îl alăptez ca «să crească mare şi sănătos»,
iar domnul profesor s-a bucurat pentru noi că suntem părinţi aşa tineri pentru
că vom reuşi mai uşor să ne înţelegem copiii când vor trece prin anumite
ispite“.
Nu este uşor, dimpotrivă! Însă, cu răbdare,
cu colegialitate, cu susţinere se poate. Susţinerea vine, de regulă, de la cei
apropiaţi. Însă această susţinere trebuie să fie dublată de sistem. Cel din
care facem parte, sistemul medical, statul, este responsabil pentru o parte din
susţinerea care trebuie acordată cetăţenilor săi şi trebuie să îi ajute concret
pe tineri, cu atât mai mult pe tinerii care au ales viaţa de familie.
