Toți
medicii trebuie să dea frecvent vești proaste. Acestea sunt de diverse feluri
și culori, dar cel mai dramatic tip de veste e cel care schimbă totul. Dacă
pacientul credea despre el însuși că e, de exemplu, șofer de TIR, cu trei ani
până la pensie și perspectiva multor partide relaxante de pescuit și de joacă
cu nepoții, genul ăsta de veste proastă îi spune că nu mai e șofer de TIR, că
până la pensie mai e o eternitate pe care s-ar putea să nu o parcurgă, cât
despre perspective, dintr-o dată apare nevoie disperată de a găsi una, cât de
mică. Tipul de veste care îți spune că nu mai ești ce credeai că ești, ci
altceva, ceva nou și înspăimântător și până ieri la fel de ireal ca basmele cu
zmei: un invalid, un muribund, un psihotic, un dependent, în fine, una din
aceste specii atroce ale bestiarului suferinței. Nu folosim de obicei asemenea
cuvinte pentru ele, desigur, măcar atât. În momentele cele mai grele – și, din
păcate, adesea de-abia atunci – ne aducem aminte că nu suntem decât oameni și
cam care e natura bazală a condiției noastre.
Dacă
ești un om normal și obișnuit, te frămânți de fiecare dată și cu ceva timp
înainte să dai vestea respectivă. Acumulezi tu însuți un tampon de suferință,
ca pregătire pentru a o întâmpina pe cea a pacientului. Desigur, nu putem
compara cele două trăiri, dar ele se întâlnesc. Pentru bolnav, o dată în viață.
Medicul însă se reîntoarce în ochiul furtunii ca într-un iad familiar,
înveșmântat în halatul lui impermeabil, arătând direcția pe când acele tuturor
busolelor înnebunesc. Poate, cu timpul, schemele de tratament vor fi
super-calculate și super-proiectate de super-computere, iar intervențiile
chirurgicale vor fi practicate de roboți și utilaje. Dar va dura mult mai mult
până când se vor naște algoritmi sau mașini capabile să suporte și să împartă
singurătatea supremă a marilor vești proaste.
Nu
aș fi primul care emite ipoteza că aceasta este menirea fundamentală a
medicului și poate singura care contează cu adevărat la final, diferența
specifică dintre doctor și tehnician, între vocație și meșteșug.
Fiind,
așadar, o chestiune ce ține de profesionalism, datul veștilor proaste e abordat
adesea, în literatură, sub formă de protocoale, etape bifabile, standarde
multiplu aplicabile. Literatura de acest gen e relativ nouă, apărând la
începutul anilor ’90, acea eră în care a început să devină evident că nu se mai
putea nega cu încăpățânare că medicul nu doar că are o inimă, dar și că ea îi e
indispensabilă în actul terapeutic. Mai întâi a fost cartea oncologului Rob
Buckman, canadian umanist, medic și om de televiziune implicat în popularizarea
medicală, How to Break Bad News: A Guide for Health Care Professionals. Volumul
din 1992 făcea demersul invers, al popularizării către medici a unui bun-simț
uitat. Buckman a murit prematur, la 63 de ani, din cauze necunoscute – el
însuși nu a trebuit să se afle la celălalt capăt al firului veștilor proaste.
Robert L. Fine, internist și expert în etică, a dezvoltat o strategie de a da
veștile proaste în cinci faze distincte, iar Walter F. Baile a dezvoltat ideile
lui Buckman în cunoscutul „protocol SPIKES” în șase pași elaborați și
detaliați, cu liste acronimizate, tabele și exemple. Protocolul SPIKES* e cel
mai aproape de ceea ce numim standard de practică, dar, uitându-mă la aspectul
său caligrafic și algoritmic, mă gândesc că el e doar un anxiolitic pentru
medic care ascunde aceleași lucruri de bun-simț: fii punctual, nu discuta
lucrurile astea pe hol, implică familia și rețeaua de sprijin social, fii
empatic și deschis. Fii om și nu te ascunde. Din motive misterioase, aceste
chestiuni aparent banale sunt atât de greu de asimilat și aplicat încât e
nevoie să ne sprijinim pe masca familiară a „protocolului”, „stadializării”, și
pe alte trucuri simbolice ale breslei. Ele ajută și facilitează procesul, dar
nu sunt oare la un moment dat și bariere, ca tot ce ține de altfel de regia
teatrală a actului medical?
Dar,
probabil, nu ar trebui să îmi pun astfel de probleme în sistemul nostru. Când
eram student, în stagiul de oncologie, medicul responsabil cu grupa noastră ne
învăța să avem infinită grijă să nu ne scape nici cel mai mic indiciu care ar
putea să-l facă pe pacient să bănuiască diagnosticul sau prognosticul. Am
învățat arta disimulării și de atunci mă tot străduiesc să mă dezvăț de ea. Ar
fi deja mare lucru dacă măcar mediciniștii de azi ar pleca la drum fără astfel
de vicii.
*Baile WF et al. SPIKES-A six-step
protocol for delivering bad news: application to the patient with cancer.
Oncologist. 2000;5(4):302-11
