29
ianuarie, cu ani în urmă. Sunt în liftul ministerial. Mă întorc de la Londra și
sunt însoțit câteva etaje. Mi se spune „Bine ați venit, mâine trebuie să
spuneți care sunt cele cinci persoane pe care trebuie să le dăm afară din
direcția dumneavoastră“. Am rămas fără replică. Cunoșteam discuțiile cu privire
la „eficientizarea activității aparatului administrativ“. Mi se ridică părul în
cap și astăzi, atât cât a mai rămas, albit sau încă nu. Am rămas fără replică.
Eu mă gândeam la oameni. „Ei“ se gândeau la cifre, la procente. Eficientizarea
din pix și fără judecată. „Colegial“ 100%!
Este
nevoie de explicații? Da! Trăim într-o țară și lucrăm într-un sistem. În acest
sistem construit prost, există specialități și specialități. Unele sunt mult
mai apreciate. Altele, puțin neglijate. Altele, desconsiderate. „Colegial“
100%! Până prin 1997 nu înțelesesem nici eu. Eram naiv.
Să
privim spre celălalt sistem, cel care pregătește tinerii pentru a deveni
medici. De ce, oare, când am absolvit, nu aveam habar cât de importantă este
supravegherea bolilor, cât de important este un diagnostic de laborator și cât
de importantă este colaborarea între colegii din diferite specialități? De ce? Pe
de o parte, este vina mea. Pe de altă parte, ține și de faptul că nu sunt
incluse în pregătirea viitorilor medici mai multe exemple practice, studii de
caz, demonstrații. Nu îmi aduc aminte să mă fi învățat cineva nici importanța
colegialității. Am simțit-o „dintotdeauna“. Dar cred că aveam și eu nevoie de
un antrenament, de o pregătire în acest sens.
Abia
la zece ani de la terminarea facultății, am înțeles multe lucruri importante pe
care până atunci doar le intuiam. Am înțeles, pentru că „m-am lovit“ de ele, am
fost nevoit să învăț cum să le rezolv, chiar dacă nu am beneficiat de prea mult
sprijin. Uneori, chiar dimpotrivă. Mă aflam într-o „echipă“, dar numai spiritul
de echipă nu se lăsa descoperit. Unii țineau rezultatele ascunse și nu le
arătau decât dacă aveau chef sau în anume situații. Alții nu ar fi dat un sfat
nici „picați cu ceară“. Alții, gândindu-se că ar putea progresa pe scara
administrativă, încercau să îi facă pe ceilalți să greșească pentru a le lua
locul. Eram un străin într-o pseudoechipă. Mai mult decât atât, deși îmi doream
să învăț, părea că nu am de la cine. Totul îl primeam cu țârâita și aceasta în
condițiile în care aveam o funcție de conducere. Oare ce se întâmpla în cazul
celorlalți, care nu erau „șefi“?
În
acest sistem construit prost există specialități și specialități. Încă dinainte
de admitere viitorii studenți își prefigurează un drum, o carieră. Se gândesc
la specializări pe care le inspiră „Dr. House“ sau „Greyʼs Anatomy“ sau alte
filme/seriale cu profil medical. Uneori apar atât de multe exemple negative pe
care tinerii și mai puțin tinerii care urmăresc serialele nu le sesizează, dar
ajung să le fie imprimate în gândire și ulterior, poate, și în faptă. Medicina
la televizor, medicina în mass-media, medicina la colț de stradă. Nu aceasta
este medicina. Nu de aici se deprinde colegialitatea. Nu de aici se imprimă
spiritul de echipă. Amestecul de exemple bune și greșite este foarte periculos.
Învățăm
medicină și colegialitate din telenovele, apoi ne mirăm (poate) că lucrurile se
petrec așa cum se petrec. Sunt apreciate specialitățile spectaculoase. Sunt
desconsiderate specialitățile de laborator sau cele legate de sănătatea
publică. Oricum este necolegial să ai o atitudine de desconsiderare. Doar că,
având în vedere realitatea, nu este vorba doar de necolegialitate, ci și de o
lipsă profundă de înțelegere a realității. Ce s-ar putea face o echipă în lipsa
asistenților sau nurselor? Dar în lipsa datelor de laborator? Cum să îți
permiți să crezi că medicina se poate realiza în contra-echipă, în
contra-colaborare? Ei bine, uite-așa!
Iar rezultatele se văd.
Revin
la episodul din lift, când primeam bomba concedierilor, bombă lansată pentru a
respecta indicațiile stupide, venite „de sus“: „în tot aparatul administrativ,
numărul de posturi trebuie să scadă cu X%“. Stupide indicații. Stupiditate în
urmarea acestora. Am coborât din lift la alt etaj, am mers către o masă, m-am
așezat pe scaun, am pus capul în mâini și pentru o vreme, pur și simplu, am
zăcut gândindu-mă la toate potențialele consecințe. Consecințe pentru familiile
celor concediați. Consecințe pentru strangularea activității în direcția pe
care o conduceam și în care oricum numărul de angajați era mult mai mic decât
cel necesar. Consecințe pentru activitățile la nivel de sănătate publică,
activități care depindeau în teritoriu de o bună activitate la nivel central.
Nu mai țin minte cât timp am stat, așa, cu gândul la colegii din direcție, la
colegii din alte instituții, la colegi.
Știam că o acțiune de concediere la nivelul nostru nu va fi singulară și că
scăderea prostească a numărului de posturi va avea loc la toate nivelurile.
Într-un
târziu m-am ridicat și am decis că voi spune ceea ce știu și ceea ce cred și am
spus: „Nu putem scădea nici măcar un singur post din direcție, oricum suntem
destul de puțini“. Dacă aș fi fost un yes man, probabil că aveam în
continuare o viață blândă, remunerată de la buget, după puteri, încă mult timp
în lunile sau anii următori. Însă eu am ales varianta de susținere a colegilor.
Ce s-a întâmplat este ușor de înțeles. Nu a trecut mult până în momentul în
care „n-am mai fost“. Era de așteptat? Nu m-a interesat și nu mă interesează.
Consider și acum că am procedat așa cum trebuia să procedez. Eu consider că
principiile colegialității trebuie aplicate de fiecare dată, nepervertite, așa
cum ți-ai dori să se comporte toți, păstrând speranța într-o societate mai
bună, pentru acum și pentru viitor. Un viitor cât mai colegial posibil!
