Aproape
că îi interzice să facă voluntariat. De fiecare dată când îi spune la telefon că
merge să-i înveţe pe copii cum să acorde primul ajutor, tatăl o repede cu
întrebări: „Ce-ţi iese din asta? Nu ai altceva mai bun de făcut? De ce nu
foloseşti timpul ăsta ca să înveţi pentru facultate?“.
Ana
e anul V la Medicină şi încearcă de câţiva ani să le explice părinţilor că o să
fie mai uşor să obţină un post de medic rezident în străinătate dacă în CV-ul
ei sunt activităţi de genul acesta. Nu merge, ai ei sunt mereu suspicioşi – zic
că nu prea înţeleg de ce ar vrea cineva să muncească pe gratis.
Toate
site-urile de recrutare trâmbiţează că voluntariatul e cel mai bun mod prin
care dobândeşti experienţă şi dovedeşti angajatorului că poţi lucra în echipă.
De altfel, Uniunea Europeană a dedicat întregul an 2011 voluntariatului şi i-a
premiat pe cei care au încercat să rezolve problemele societăţii cu bani puţini.
Şi
atunci de ce sunt părinţii Anei – şi cei ai multor altora – aşa de reticenţi?
Ce e cu voluntariatul de trezeşte aşa de multe suspiciuni?
Să dăm noi zăpada
pentru un bloc întreg?
Acum
câteva luni, când premierul i-a îndemnat pe români să-şi dea singuri zăpada din
faţa casei, opinia publică a fost revoltată. Am nimerit într-un din zilele
acelea în mijlocul unei şedinţe zgomotoase ţinute în scara blocului. Unul din
vecini a început să ţipe: „Păi ce-i asta, muncă patriotică? De ce plătim
taxe?“.
„Muncă
patriotică“. A spus asta fără să răsufle, ca pe o înjurătură.
Vecinul
a fost inginer până acum vreo opt ani. Spune că stătea să cureţe trotuarele de fiecare
dată când partidul îi făcea program. Copiii erau puşi să măture şi să spele pe
jos camera clasei, iar nevasta, cercetător, culegea din când în când cartofi.
Nu erau pedepsiţi, era munca pe care o făceau toţi tovarăşii – prin rotaţie –
pentru patrie, munca prin care statul comunist asigura bunăstare universală
pentru naţiune.
După
’89, când au venit organizaţii nonguvernamentale să ajute ţara abia ieşită dintr-un regim totalitar, oamenii nu ştiau
dacă să râdă sau să se revolte – „Ce vor toţi străinii ăştia de au venit cu
medicamente pentru spitalele şi azilurile noastre? Suntem coşul lor de gunoi?
Nu au altceva mai bun de făcut?“.
Când nu a mai fost aşa de neobişnuit,
românii au început să fure din ajutoarele aduse de străinii care făceau ceva ce
semăna cu „munca patriotică“ – la urma urmei, ce valoare poate avea un lucru
când nu e plătit cu bani?
Altă realitate
Voluntariatul a îmbobocit în mintea
tinerilor odată cu serialele americane şi curentele ecologiste. Studenţii la
medicină au început recent să facă voluntariat pe cele mai diverse domenii – am
scris despre cei care oferă consultaţii bătrânilor din sate lipsite de medici
de familie, despre cei care îi învaţă pe studenţi limbajul semnelor pentru a-i
avantaja pe cei hipoacuzici sau despre cei care le prezintă liceenilor
riscurile diverselor boli cu transmitere sexuală.
Desigur, sunt mulţi care nu au scăpat de
„teroarea“ – transmisă din familie? – care răsare în minte odată ce e pomenită
munca fără remuneraţie. Poate că ea ar păli dacă ar avea vreo contribuţie
pentru carieră, dar, dacă rămâi în ţară, ce rost are?...
Nu se uită nimeni la activităţile de genul
acesta nici când dai admitere pentru facultate, nici la examenul de rezidenţiat
şi nici dacă vrei să te angajezi ca medic specialist. Mai mult, când fostul
ministru al sănătăţii, dr. Ion Bazac, a avut ideea unei probe, la admiterea în
rezidenţiat, pe bază de interviu (în care experienţa şi voluntariatul puteau
fi un criteriu de evaluare, cum se întâmplă la oricare alt interviu), aproape
toţi studenţii şi medicii tineri s-au revoltat.
Deci, dacă rămâi în ţară, ce-ţi mai rămâne?
De ce ai face asta când segmentul acesta de societate îşi sugerează că nu e
nevoie?
Claudiu Toader, student în ultimul an, spune
că voluntariatul l-a ajutat dincolo de poveştile cu CV-ul şi plecatul în străinătate:
„Mă uit la unii «mentori» pe care i-am avut în facultate şi mă gândesc că, dacă
nu aş vedea şi altceva, aş ajunge într-o zi exact ca ei, cu o singură cale...“
