Pentru ca lucrurile să se desfășoare cu bine, înainte de
emiterea unor acte normative trebuie urmat un întreg proces, care să aibă în
vedere, colegial vorbind, atât țintele actului normativ respectiv cât și pe cei
care îl vor aplica. Reprezentanți din toate specialitățile și entitățile care
au legătură cu respectivul subiect, ar trebui să fie invitați la elaborarea
actului normativ. Dezbaterile publice ar trebui să devină reale și nu „un
exercițiu de rutină“, o situație care se bifează la „s-a făcut și asta“. Din
păcate, acest exercițiu este aproape absent în toate domeniile, nu doar în cel
medical. Contraexemplele sunt atât de numeroase, încât de multe ori îți vine să
te lași păgubaș, să îți „vezi de treaba ta“. Poate că asta se și dorește. Dar
și dacă s-ar dori asta, cu atât mai mult trebuie să ne exprimăm părerea cât și
să încercăm să intervenim cât putem de mult.
Există unele potențiale justificări ale situației actuale? Am să
încerc să răspund prin câteva exemple. În urmă cu aproape 25 de ani, prin
1990–1991, se formase o echipă în Ministerul Sănătății, o echipă care avea nu
numai drag de muncă, ci și cunoștințele de a pune lucrurile la punct,
profesionist. Între acțiunile întreprinse la acea vreme a fost și organizarea unor
ateliere de lucru la care să participe membri ai sistemului medical și
reprezentanți ai mass-media, cu scopul de a lucra împreună, a înțelege împreună
aspecte importante care să faciliteze transmiterea corectă a informației,
pregătirea în calitate de partener a publicului țintă (a pacienților,
părinților viitorilor copii vaccinați etc.). În 1992, echipa a fost făcută
„praf și pulbere“, în mod „colegial“.
Este oare ușor să te porți colegial? Vorbești, explici, dai
oricui posibilitatea să poată întreba orice pe parcursul unui an universitar,
iar în următorul septembrie primești întrebarea: „Acum sunt anul trei și mi-am
amintit zilele acestea că ne-ați sfătuit că este bine ca în anul trei să ne
vaccinăm, dar nu-mi mai amintesc ce fel de vaccinuri ne-ați recomandat“. Sau
primesc întrebări legate de vaccinarea unor rude care urmează să plece în țări
din Asia. Recomand ca prim nivel de informare un site (despre care studenții
mei află încă din primele cursuri), mă ofer să reluăm discuția și să analizăm
împreună ce este de făcut după citirea respectivelor noțiuni, dar studentul se
supără și dispare nemulțumit că nu a primit „mură în gură“ tot ce a vrut, așa
cum a vrut. Eu nu sunt de acord cu transmiterea mesajelor în acest mod; insist
(și cred că este corect să procedez așa) ca studenții viitori medici să se
implice, să caute, să descopere, să analizeze, să discute și abia apoi să
concluzioneze, eventual sub coordonarea cuiva care are expertiză în domeniul
respectiv. Nu ne putem dezvolta dacă preluăm informații și apoi le reproducem
fără să le fi analizat. Unii se supără. Necolegial.
Dacă nu procedăm corect, practic ne asumăm consecințele. Între
acestea există un exemplu pe care doresc să îl subliniez. S-a scris în 2012 o
carte, pe alocuri oripilantă, un întreg mesaj anti-vaccinare, care a ajuns să
fie citită, citată și dată drept exemplu de referință. Era datoria
autorităților în domeniu să demonteze aberațiile din acea carte, să răspundă la
toate întrebările pe care un cititor și le-ar putea pune, iar aceste răspunsuri
să fie puse la dispoziția tuturor medicilor, părinților și cetățenilor
interesați.
Nu de multă vreme am fost informați despre tragedia familiei din
Spania care și-a pierdut copilul, pentru că nu au acceptat vaccinarea. Copilul
a făcut difterie și a murit. În aceeași tabără s-au infectat și alți copii, dar
fiind vaccinați nu au avut suferințe. Mai recent, într-o țară europeană au
apărut cazuri de poliomielită. Nu știm dacă informațiile care au răzbătut până
la noi sunt complete și dacă situația nu este chiar mai serioasă, în realitate.
Era de așteptat! În condițiile în care există o disoluție a autorității
(inclusiv în domeniul medical) era de așteptat să apară și situații grave. Dar
autoritățile au datoria să se descurce, să rezolve, să adopte cele mai bune și
cele mai colegiale măsuri – dacă nu ar exista colegii, nu ar exista nici
autoritățile, nu-i așa?
Am ajuns în situația ca absolvente de colegiu sanitar să refuze
(și să recomande și altora să procedeze la fel) vaccinarea. Aduc motivații
precum „Deși am patru copii vaccinați complet, pentru al cincilea nu sunt de
acord cu niciun vaccin. Dacă trei din copiii vaccinați au avut frecvent
bronșiolite, probabil că asta s-a petrecut pentru că erau vaccinați. Pe ultimul
vreau să îl cresc... natural“. Altă mămică, primește imunoglobuline specifice
pentru prevenirea transmiterii virusului hepatitei B la nou-născut (ea fiind
HBs pozitivă), dar nu acceptă niciun vaccin, ulterior. Din cauza modei „vegan“,
mai multe mămici își cresc nou-născuții cu „lapte de soia, susan, kia, hrișcă
și alte ciudățenii“. Cadre didactice ajung să decidă cine și cum se vaccinează,
utilizând argumente precum „io mi-s șeful familiei“. Sunt situații în care
medicul a recomandat vaccinarea opțională completă, părinții au refuzat, iar după
vârsta de un an, când copilul s-a îmbolnăvit repetat, fiind des internat, i-au
reproșat că nu le-a spus că există și anumite vaccinuri opționale. Medicul
scrisese însă în documentele medicale inclusiv discuțiile și refuzul
părinților, iar aceștia „au înghițit în sec atunci când le-am citit despre
decizia lor“. Sau un alt exemplu: „În acest an am avut o familie care a refuzat
complet vaccinarea; nicio șansă să am o discuție logică, cartea lui Todea Gross
fiind a doua «biblie» pentru ei“. Și câte și mai câte.
Ce ne facem însă atunci când recomandările vin chiar din zona
sistemului de sănătate? „În urmă cu ceva timp, pediatrii din unele clinici
recomandau nevaccinarea cu ROR la copiii cu dermatită atopică“. Sau: „Nu am
probleme din partea familiilor, în schimb din partea medicilor din ambulatoriul
de specialitate și din spital, o mulțime! Se emit sfaturi, se fac afirmații
privind inutilitatea unor vaccinuri din schema de vaccinare. (...) Colegii mei,
medici de familie, sunt destul de derutați, pentru că activitatea de vaccinare
se desfășoară în condiții dificile – aprovizionarea discontinuă cu vaccinuri,
schemele de vaccinare se schimbă fără nicio explicație, se înmulțesc emisiunile
tv antivaccinare, raportarea este extrem de stufoasă, iar plata derizorie. La
raportarea lunară către DSP trebuie să ducem: catagrafia vaccinaților pe luna
în curs, catagrafia eligibililor pe luna în curs, formularul de raportare pe
doze, decontul lunar pentru vaccinuri (raportare cu numărul de doze și pret),
formularul de comandă (raportare cu CNP-urile vaccinaților), listare din
RENV... o nebunie! Și cu toate acestea, medicii de familie continuă să
vaccineze!“.
Așadar, explicații, pregătire pe baze științifice, documente
care să permită emiterea unor răspunsuri la îngrijorările părinților – Nu!
Aprovizionare corespunzătoare, pe tot parcursul anului – Nu! Teme pentru
raportare, formulare „stufoase“ – Da! Halal colegialitate!
Trecând însă peste tema rubricii, uitând pentru o clipă
necesitatea colegialității, avem o problemă foarte mare, o problemă de sistem,
cu potențiale repercusiuni majore asupra sănătății noastre. Scăderea până la
pierdere a încrederii în colegii noștri și în sistemul pe care ei îl reprezintă
poate avea urmări incomensurabile. România, trezește-te!
