Poveste adevărată. Într-o seară, la Otopeni, la plecări, pustiu
de moarte. La ghișeul de preluare a bagajelor, așijderea pustiu. Îmi prezint
pașaportul și tichetul de îmbarcare printat de acasă, apoi pun bagajul pe
cântar. Doamna de la ghișeu îmi ia documentele, mă caută în sistem și mă
întreabă: „Unde mergeți?“. Îi spun: „Păi, în Malawi“. Repetă aproape în același
timp cu mine: „Ma-la-wi“. Ăla e. „De-asta v-am întrebat, ca să fiu sigură,
pentru că este foarte departe.“ Este, așa e, și cele două escale până acolo
contribuie la impresie. „Păi ce faceți acolo, domnule?“ E un moment bun să
reiterez partea cu „pustiu de moarte“, ceea ce îi dă începutului de conversație
un anumit farmec. Cu siguranță nu intră în fișa postului să îi întrebi pe toți
care-ncotro, dar de data asta aproape că se cere puțin angajament pentru a mai
anima atmosfera. „Lucrez în economia sănătății. Am un proiect acolo, vor să
introducă o formă de asigurări de sănătate și lucrez la un studiu pe tema
asta.“ M-a urmărit cu atenție și mă privește pe deasupra ochelarilor. „Păi și
nu le-ați spus, domnule, că e o idee foarte proastă?“ Hopa. „Nu le-ați spus că
noi ne chinuim de douăzeci de ani să le tot introducem și nu se vede nimic?
Când merg eu la medicul de familie, nici cardul de asigurat nu îmi merge. Mă
roagă: «Mai stați puțin, că în zece minute își revine». Ce să meargă, nu merge
deloc.“ Parafrazez, desigur, dar asta e ideea. „Așa o să le spun, doamnă.“
Până să ajung în Malawi, momentul de mai sus îmi aduce aminte de
unul similar, căruia i-am fost martor deunăzi. În tramvai, căldură mare. Doi
pensionari fac conversație la prima vedere și eu, nepoliticos, trag cu urechea.
„Medicii ăștia de familie nu fac nimic.“ „Dacă știu să facă, că mulți nu știu“,
ține isonul interlocutorul. „Scriu rețete toată ziua. Și trimiteri. Doctoriței
mele eu îi spun ce să îmi scrie pe rețetă și îmi dă.“ Interlocutorul are o urmă
de remușcare. „Mai iau câte o tensiune din când în când.“ „Dacă știu să ia. Pe
asistenta doctoriței mele eu am învățat-o să îmi ia tensiunea, nici nu știa să
țină aparatul în mână.“ E medicina primară din multe motive, până la urmă, nu-i
așa? Prima la critică.
Înapoi la Malawi. Partidul aflat la guvernare dorește,
într-adevăr, să introducă o formă de asigurări de sănătate și a inclus măsura
în manifestul electoral. S-au făcut deja studii peste studii, care mișcă
problema incremental și puțin decisiv. Ăsta ar putea fi doar încă unul dintre
acelea. Cam cum e planul de raționalizare a rețelei spitalicești în România:
după patru planuri și niciun masterplan, baza de lucru rămâne câte un ordin
răzleț prin care se mai reduc scriptic niște paturi. Problema în Malawi nu este
aceea a „consultanților străini“, care sunt, la drept vorbind, prea mulți și
bine înrădăcinați în sistem. Toate studiile de până acum au lăsat în urmă o
insuficientă înțelegere a ce poate însemna, de fapt, „asigurări de sănătate“ în
acest context. Se vehiculează diferite modele – clasicele europene german și
englez, precum și modele mixte africane bazate pe asigurări comunitare – fără
ca vreunul să se arate a fi direct aplicabil. În fond, asigurările de sănătate
par mai degrabă un răspuns improvizat la o problemă cu adevărat gravă, anume
lipsa cruntă (diferit de cronică) a resurselor financiare. Într-una dintre cele
mai sărace cinci țări din lume (după orice clasificare), în care cea mai mare
parte a populației trăiește din cultura de tutun pe care o secetă ca aceea de
acum doi ani o poate îngropa definitiv, cei trei sute și ceva de dolari per
capita pot fi strânși într-un număr extrem de limitat de poziții. Scandalul
Cashgate, în care s-a descoperit că fostul președinte și acoliții săi au
devalizat contribuțiile substanțiale ale donatorilor internaționali, a lăsat în
urmă o neîncredere care a făcut guvernul actual să înțeleagă că e nevoie de
bani. Discuția privind introducerea asigurărilor de sănătate sub forma unei
taxe precede scandalul cu rapoarte prudente și analize care invită la multă
precauție, deoarece calculele actuariale încă nu conving pe nimeni că sumele
care se vehiculează prin birouri la minister pot fi strânse fără costuri pe
măsură. Medicina primară e prima ocolită, pentru că nu au, la drept vorbind,
mai nimic și spitalele abundă în cazuistică și cereri. Spitalele, de altfel,
sunt și primele pe lista cu priorități de investiții și va dura mult și bine
până să se vadă și să se schimbe percepții. Păstrând proporțiile, aceleași
disfuncționalități de peste tot, doar cu mult mai puțini bani.
Cu asta închei. Întâlnire la ministerul lor de finanțe.
Interlocutorul mă întreabă: „Se vede că nu ești african. De unde ești?“. „Din
România.“ „Aoleu, și mai rău!“ „Cum așa?“ Începem să discutăm: colectare de
taxe, sectorul informal, așa și pe dincolo. Revenim. „Românii trebuie să fie un
popor foarte crud.“ Se întoarce către ceilalți din birou: „Și-au asasinat
președintele. Îmi aduc aminte, mă uitam la televizor“. Eu îmi aduc aminte prin
ceață momentul și nu insist. Mă gândeam să răspund cu o aluzie la Cashgate, dar
m-am gândit că îi avem și noi pe ai noștri și că, până la urmă, există pe
undeva o dreptate. Încă nu știu ce o să le spun până la final despre asigurări
de sănătate, dar abia aștept să mă întrebe cineva la aeroportul din Lilongwe
unde mă duc, ca să spun că destinația finală e România și că lucrez în economia
sănătății. Sunt curios ce sfaturi o să primesc.
