Doctorul Sergiu Stoicescu (10 octombrie 1898 – 28 ianuarie 1970) a dobândit
notorietate ca medic practician, situaţie mai rar întâlnită, celebritatea fiind
îndeobşte atribuită celor care acced la titlul de profesor în învăţământul
superior. Dacă ar fi acceptat compromisurile la care majoritatea intelectualităţii
a subscris după instaurarea pe deplin a puterii comuniste în România, s-ar fi
bucurat şi de recunoaştere „oficială“, atât ca medic internist, cadru didactic,
cât şi în calitate de fiziolog, cercetător ştiinţific. Până în momentul naţionalizării
cabinetelor medicale1, avea o clientelă numeroasă, ceea ce i-a asigurat, pe de o
parte, un anumit confort existenţial, iar pe de alta, timp pentru a scrie
altceva decât „medicină“. Avea înclinaţie pentru o astfel de activitate şi, atât
creaţia lirică („Relativitate…“), încercările de a scrie teatru („Ion şi Maria
sau dialogul dragostei – piesă în patru acte, un prolog-prezentare şi un
tablou“), eseurile, traducerile („tălmăciri“) din Baudelaire şi Verlaine, dar
mai ales redactarea memoriilor sale – pe care şi le-a intituat „Gânduri din fapte“ – se constituie într-o
dovadă peremptorie. Memoriile au apărut postum (1998), prin grija
iatroistoricului militar col. dr. Gheorghe Sanda, precedate de un „Cuvânt înainte“
– o mulţumire către editor a soţiei supravieţuitoare, Profira (Rica) Stoicescu.
Cartea se încadrează în şirul acelor tipărituri apărute în deceniul ulterior
evenimentelor din ’89, în grabă, – spre a răspunde foamei publicului pentru
literatura confesivă (bănuită a fi „de sertar“), – adică: fără declararea pe
copertă a unei edituri responsabile (ci numai „Bucureşti, 1998“); fără cod ISBN
(International Standard Book Number); a tipografiei implicate; cu filele
imprimate pe hârtie de calitate inferioară, dar mai ales fără ca textul să fi
beneficiat de o minimă corectură, de unde regretabile lipsuri şi greşeli de
literă în cuvinte, dar care cititorului român nu-i creează, până la urmă, mari
dificultăţi în a-l descifra. Văduva doctorului declară că a dorit înmănuncherea
într-o carte a memoriilor soţului său şi introducerea datelor respective în
circuitul ideatic românesc, nu numai pentru că acesta era foarte cunoscut în
Capitală, dar şi pentru faptul că scrierea sa aduce mărturii asupra vieţii
social-politice şi medicale din perioada respectivă, editarea fiind astfel „un
veritabil act de cultură mai presus de orice datorie de pietate, respect şi
dragoste ce i-am purtat şi îi port. În căsnicia noastră, l-am cunoscut şi mărturisesc
că l-am admirat pe soţul meu, fiindcă era un fermecător creator, inventiv,
entuziast, dedicat familiei şi slujirii vieţii şi sănătăţii. Era şi un patriot înflăcărat“.
Doamna Profira Stoicescu – cândva prietenă a lui Mircea Eliade – a decedat în
2003. Dar, tânărul istoric de astăzi Filip-Lucian Iorga (n. 1982), a avut
inspiraţia de a obţine, chiar în anul fatidic, un amplu interviu de la
„Enigmatica doamnă R…“ – „3000 de minute de convorbiri“ pe care le-a publicat în
„România literară“ nr. 34/2003: o captivantă poveste, asupra căreia ne vom opri
mai departe.
Gh. Sanda (1 octombrie 1926 – 1 iulie 1999),
după 1990, titular al cursului de Istoria medicinii militare de la Institutul
Medico-Militar, autor şi al unei istorii a Medicinii militare)2, afirmă în
„Prefaţă“ că dr. Sergiu Stoicescu a cunoscut oprobriul regimului comunist,
exact în momentul maturităţii sale profesionale. Scrisul, în aceste împrejurări
– literar şi memorialistic – ar fi constituit pentru forţele sale spirituale „o
supapă“. Nu a făcut compromisuri. „Dacă le-ar fi făcut ar fi avut o viaţă mai
liniştită (…), fie că nu era pregătit pentru aşa ceva, fie că a sperat că situaţia
politică de la noi se va schimba. A fost un naiv. El recunoaşte că a fost un
resemnat, îndurerat, trăind peste 25 de ani într-o agonie chinuitoare. O boală
nemiloasă l-a răpus în 1970.“ Îngrijitorul ediţiei punctează, de asemenea, câteva
date biografice ale memorialistului: fiul al col. farm. Dumitru Stoicescu, era
al patrulea copil din cei cinci pe care părinţii săi – mama, Iasomia Elefteriu
– i-au avut. A urmat liceul „Mihai Viteazul“ din Bucureşti. În 1917, aflându-se
în refugiu la Iaşi, se înscrie la Facultatea de Medicină; după încheierea
conflagraţiei mondiale, în anul următor, se înscrie la cursurile facultăţii
similare din Bucureşti. A fost extern şi intern al spitalelor Eforiei Civile, în
buna tradiţie de odinioară care, la noi, de multă vreme a dispărut. După ce îşi
susţine teza de doctorat (licenţa de azi, dar cu o altă pondere valorică în obţinerea
titlului academic), va fi numit preparator la Institutul Clinico-Medical din
Spitalul Filantropia. Urmează un stagiu de studii (şapte luni) la Universitatea
din Louvain (Belgia), apoi, un an, la Paris la Institutul de Fiziologie şi la
Spitalul Tenon). Revine în ţară şi e numit preparator, apoi asistent, în cele
din urmă, şef de lucrări în Clinica medicală de la „Filantropia“, până în 1947,
când „i se reduce postul din buget“. Concomitent, va fi director adjunct al
Spitalului „Elias“, din 1938 până în 1941, an când spitalul va fi preluat de
germani. Unicul său copil şi al Profirei Botez, Călin Sergiu Stoicescu (n.
1938), tânăr cu însuşiri intelectuale ieşite din comun, decedează la 42 de ani.
Nu este însă singura tragedie din familia sa.
Dr. Şerban Milcoveanu (1911–2009, cardiolog,
fizioterapeut, eseist)2 este un alt autor
preocupat de destinul lui Sergiu Stoicescu. A semnat broşura: „Dr. Sergiu
Stoicescu şi Medicina internă“ – rezultatul tipărit al unei comunicări susţinute
la Societatea de Istoria Medicinii (Bucureşti), în octombrie 1998, cu ocazia centenarului
dr. S. Stoicescu şi a editării volumului de amintiri „Gânduri din fapte“. L-a
cunoscut personal pe viitorul memorialist, încă din anul trei al Facultăţii de
Medicină din Bucureşti (1931), când – în cadrul prelegerilor teoretice iniţiate
de prof. dr. Daniel Danielopolu –, S. Stoicescu le-a prezentat studenţilor
aspecte din patologia aparatului cardiovascular. Broşura doctorului Milcoveanu
aduce numeroase date, inedite până la apariţia ei, asupra cărora, cu precauţia
necesară datorată unor eventuale derapaje ale memoriei omeneşti, posibile la vârsta
de 87 de ani, ne vom opri, mai departe. Dr. Ş. Milcoveanu are opinii divergente
faţă de S. Stoicescu în legătură cu unele aspecte relatate de acesta,
considerate erori în raport cu
adevărul istoric (ex. trădarea col. Alex.
Sturdza din timpul Primului Război Mondial) sau cu inexplicabile omisiuni
(precum, nemenţionarea în cartea sa de „Gânduri şi fapte“ a prof. dr. Fr.
Rainer, marele anatomist, promotor al gândirii ştiinţifice şi biologice în rândul
generaţiilor de viitori medici în perioada 1929–1940).
Memoriile, care se succed după o cronologie
firească, sunt segmentate, pe capitole; primele, despre copilărie şi familie,
apoi cele privind instrucţia şcolară – primii ani şi liceul. Unele texte par a fi
fost gândite şi scrise ca pentru a putea fi „omologate“ ca schiţe, autorul
vorbind despre sine la persoana a treia. Sau, poate, redactarea lor a fost făcută
prin recursul nu numai la propriile amintiri, dar şi la relatările membrilor
familiei (despre copilul care fusese). Până la Universitate, un capitol amplu –
despre vicisitudinile suportate în Primul Război Mondial. Nu vom putea insista
asupra lui, jertfa de sânge a ostaşilor, dar şi bravura lor, foamea, frigul,
bolile îndurate de populaţia civilă din acea perioadă istorică fiind subiectul
a nenumărate alte amintiri, între care cele ale unor medici participanţi la
prima confruntare armată de amploare din teribilul secol al XX-lea. Sergiu
Stoicescu în vârstă de numai 18 ani începe prin a fi voluntar într-o divizie de
infanterie. Va consemna ravagiile făcute de tifosul exantematic, de scorbut şi
denutriţie şi, de asemenea, va deplânge soarta surorii sale, bolnavă de
tuberculoză, rămasă alături de părinţi în Bucureştii aflaţi sub ocupaţie germană.
Memorialistul descrie însă şi entuziasmul populaţiei, după obţinerea victoriei,
şi intrarea pe sub Arcul de Triumf a armatelor române, avându-l în frunte pe
Regele Ferdinand – Întregitorul. Urmează capitole despre desăvârşirea sa
profesională – internatul în două clinici celebre în epocă, aceea a
profesorului Gh. Marinescu, şi cea de la Spitalul Colţea condusă de profesorul
Nanu-Muscel. Urmează „În plină luptă“, perioada petrecută la Spitalul Elias;
anii 1947 şi 1948 („Închistarea“); un capitol consacrat fiului său, Călin – şi
eşecului acestuia în a fi admis la Medicină, din pricina situaţiei sociale a
tatălui („liber profesionist“). În final – o sinteză a întregii sale vieţi sub
titlul: „Gânduri din fapte“. Peste tot se simte grija pentru un stil acurat,
autorul foloseşte „paranteza“, adică, acolo unde amintirile i se par că necesită
explicaţii pentru cititor, fluenţa naraţiunii se întrerupe un moment, pentru a
fi, mai departe, restabilită. Informaţiile cuprinse în volum, care acoperă două
războaie mondiale, brutalele schimbări politice de după 1944, portretizarea
inspirată a unor vârfuri medicale, rememorarea existenţei sale în vremuri mai
degrabă tulburi decât limpezi, abia dacă vor putea fi menţionate în cele ce
urmează.
Cele două mari sărbători creştine sunt descrise
în amănunt şi cu talent: „Iarna e mult
mai frumos decât vara. Sunt atâtea ciudăţenii pe garduri şi pe case. Zăpada e
un copil năzdrăvan care inventează imagini numai pentru joacă. Iarna sunt atâtea
bucurii. De sfântul Niculae se umplu ghetele cu migdale, stafide şi mandarine.
În cărţile cu poze pe care învaţă să le citească, sunt atâtea minuni despre Moş
Crăciun şi Moş Vasile. L-a văzut pe Moş Crăciun pe calea Victoriei la fereastră,
cu pomul şi sacul plin de jucării. «Niciodată nu a venit şi la noi aşa cum am
auzit că s-a dus la alţi copii. Jucării… poate un zmeu cu vâjâitoare. Dar iarna
nu se înalţă zmeul.» (…) Vine Crăciunul. Se face curăţenie mai mare ca de
obicei, totuşi nu ca la Paşte. Miroase frumos la bucătărie, dar Mama e mai
nervoasă şi se întâmplă mai des povestea cu pantalonii jos şi încă una în plus
dacă plânge. În sufragerie nu e voie să intri. Dar pe uşa cu geam se zăreşte pe
masă un fel de cearceaf pe care îl întinde cu mâinile şi îl tot măreşte de o
parte Mama şi de cealaltă parte Anica – femeia care vine uneori să o ajute.
Uneori cearceaful se rupe şi atunci supărarea e mare. (…) Este cel mai mare –
cel mai minunat pom de Crăciun pe care l-a văzut. Ajunge până sus în tavan şi-acolo
e un înger care surâde cu capul răzimat pe braţe între aripile mari. Printre
ramuri se ascund lumânările cu flacăra dreaptă, neclintită ca în poze. Trebuie
să le cauţi ca să le găseşti pe toate. Lanţuri de hârtie colorată alunecă
printre ramuri şi se împletesc cu ele. Ici şi colo strălucesc în umbră globuri argintii
şi conuri de brad aurite. Un maldăr de pachete se înghesuie pe jos în jurul
pomului“. Darurile sunt simple, adesea
de utilitate practică, uneori din lemn…
„Darul cel mai preţuit a fost o carte minunată şi de neuitat: Zânele din Valea
Cerbului de V. A. Ureche3. Cu cartoane groase, cu poze necolorate cu munţi şi cu flori,
cu păduri şi căprioare şi mai ales cu poveşti de care nu te mai saturi. Poveşti
în care simţi puterea vântului şi răcoarea pădurii, frăgezimea muşchiului şi răceala
apei limpezi ca cristalul. (…) Singurul pom de Crăciun din toată copilăria
apare tot atât de luminos şi stârneşte aceleaşi emoţii ca şi prima carte adevărată
care i-a umplut sufletul.“
O tragedie avea să-i marcheze adolescenţa:
sinuciderea celui mai mare dintre fraţi, medic, modelul său: Nenicu, cel care
avea grijă de familie ca un al doilea tată, învestit cu deosebite calităţi. Se
specializase la Londra, Berlin şi Paris în uro-nefrologie, la profesorului
Joaquin Albarran. Se însurase la Paris cu o româncă, dar curând, la revenirea în
ţară, soţii nu se mai înţeleg. „Era prea
mare distanţa între el şi acea femeie-bibelou: o faţadă fără nici un conţinut.
N-a putut nici măcar să-i dea copii.“ O întâmplare face să apară o altă
femeie, mama unui mic pacient pe care, într-o urgenţă, îl îngrijise – o
„chimie“ perfectă se stabileşte între ei, cum auzim astăzi la televizor că se
zice. „Întâlnirile se strecurau prin desişul
unei vieţi prea încărcate; el era tot timpul ocupat şi ea avea patru copii de
educat. (…) A încerca să transformi în căsnicie acel vis de dragoste înseamnă să
se desfacă două căsnicii, însemna pentru Nenicu să se despartă de soţia lui, căreia
nu avea să-i reproşeze nimic în afară de lipsa de adâncime sufletească – însemna
pe de altă parte să despartă o mamă de copiii ei.“ Lucrurile capătă în
sufletul adultului de 37 de ani proporţii catastrofale şi, sfâşiat între
datorie şi tulburarea sa sufletească, Nenicu se „salvează“ sinucigându-se. Nu e
greu de înţeles ce consecinţe dezastruoase avea să aibă această hotărâre asupra
familiei sale, în primul rând asupra părinţilor („Tata şi Mama au îmbătrânit dintr-o dată – s-au gârbovit dintr-odată –
s-au gârbovit sub greutatea loviturii şi nu s-au mai trezit decât sub povara
altor lovituri“). Dr. Ş. Milcoveanu, folosind ca sursă ceea ce, într-o împrejurare,
i-ar fi dezvăluit profesorul D. Severeanu (1840–1930), susţine drept cauză a
sinuciderii o greşeală de practică medicală: injectarea pentru întreruperea
unei sarcini nedorite a cianurii de mercur în făt: „Nu se ştie în câte cazuri
metoda (pe care N. Stoicescu o adusese de la Paris) a avut succes, care l-a încurajat
s-o aplice în înalta societate a Bucureştiului. În cazul fatal, gravida a
decedat instantaneu prin intoxicaţie cu acid cianhidric“. (Tragedia a
transformat radical sufletul şi a modificat opţiunea elevului Sergiu Stoicescu,
care – în locul matematicii, pentru care dovedea aplicaţie – va decide să
urmeze Medicina, adaugă dr. Ş. Milcoveanu.)
Elev fiind la Colegiul Naţional „Spiru
Haret“ din Bucureşti, Filip-Lucian Iorga are şansa să asiste, cu ocazia unei
serbări şcolare, la o captivantă relatare despre Mircea Eliade, fost „spirist“.
Ajutat de profesorul Adrian Pascu, directorul liceului, care-i cunoştea
interesul pentru interviuri cu personalităţi ale trecutului, viitorul istoric
este prezentat soţiei doctorului S. Stoicescu, dna Profira (Rica) Stoicescu (născută
Botez), care acceptă o convorbire. Prietenă cu marele istoric al credinţelor şi
ideilor religioase, îi dăruieşte tânărului chiar şi o fotografie, pe versoul căreia
notează: A fost odată „R“, prietena lui
Mircea Eliade… Vor urma o serie de întrevederi în sufrageria apartamentului
din strada Dionisie Lupu, la o „trufă sau un păhărel de vin de Porto“, când
junele nu se mai satură ascultând poveştile „Doamnei R“. Poveşti despre
propria-i familie, liceul „Carmen Sylva“ şi Facultatea de litere urmate, rolul
de infirmieră jucat în Marele Război pentru Întregire, despre Mircea Eliade
(care i-a făcut o curte asiduuă) şi, desigur, despre viaţa dusă alături de soţul
său, doctorul Sergiu Stoicescu. „Mama lui Mircea Eliade îi spusese, odată, Ricăi:
«Mărită-te cu nebunul ăsta, ca să nu plece!» Ea îi înţelesese, însă, vocaţia şi
nu i-a stat în cale. La plecarea în India, Mircea a scris în Jurnalul său: «Plec. Biblioteca se-ndoliază.
Rica, Rica, Rica», numele Ricăi, scris din ce în ce mai mare, până ajungea să
ocupe o pagină de caiet. A urmat o corespondenţă care, la un moment dat, s-a întrerupt.
Pentru Eliade, Profira Botez a rămas întotdeauna enigmatica R, marea iubire
platonică, inspiratoare a Gaudeamusului
şi despre care a scris în Şantier şi în
fragmentul Mansarda, din memorii.
Nici pentru Profira nu a fost doar o prietenie intelectuală, ci un sentiment
superior, o iubire stranie care n-a părăsit-o niciodată“.4 Serioase probleme de sănătate îi prilejuiesc
Ricăi întâlnirea cu „omul care avea s-o însoţească o viaţă“, doctorul S.
Stoicescu, marele diagnostician, medicul elitei bucureştene, dar „la care aveau
acces şi oameni mai puţin înstăriţi, cărora prosperul doctor nu le cerea bani
pentru consultaţie“. Cei doi aveau să se căsătorească în 1937. Până la
schimbarea regimului politic, soţii Stoicescu au ţinut „casă deschisă“ pentru
numeroase personalităţi artistice, culturale şi mondene ale vremii – venirea la
putere a comuniştilor demolând această lume. Prieteni şi rude, în închisori,
confiscarea locuinţei doctorului, închiderea cabinetului – sursă de existenţă
pentru familie. (…)
Dr. Sergiu Stoicescu a beneficiat în anii
tinereţii de şansa unei pregătiri profesionale temeinice în comparaţie cu
studenţii şi chiar rezidenţii de astăzi. Sigur, nu era excepţional atunci
faptul de a fi extern timp de doi ani şi intern al spitalelor civile – patru
ani, după modelul învăţământului superior medical francez. Dificil era să reuşeşti
la concursurile pentru externat şi internat şi să te clasifici cât mai bine. De
asemenea, în cazul lui S. Stoicescu a contat şi faptul de a putea învăţa în
clinici conduse de profesori precum: Ion Nanu-Muscel (Spitalul Colţea), Gh.
Marinescu (Colentina), Anibal Teohari (Brâncovenesc), Daniel Danielopolu.
Viitorul medic evocă în cartea sa de amintiri marile figuri ale medicinii
noastre, între care: Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Thoma Ionescu, N. Paulescu,
N. Gh. Lupu, Victor Gomoiu… Iar mai târziu, şi pe cele ale personalităţilor străine
unde s-a perfecţionat: laboratorul profesorului Bouckaert (Louvain); serviciul
de Cardiologie al profesorului Lian (Spitalul Tenon) ori catedra de Fiziologie
a Facultăţii de Medicină din Paris (profesorul Binet) – unde condiţiile de
lucru l-au dezamăgit, căci nu se înregistraseră progrese, după cum scrie, de pe
vremea lui Claude Bernard… Peste tot însă a lucrat cu dăruire, remarcându-se într-atât,
încât la terminarea stagiului de la „Hôpital Tenon“, profesorul Lian i-a propus
să rămână în Franţa şi să continue împreună cercetările de fiziologie cardiacă.
L-a refuzat, revenind în ţară (1929) la Clinica de la Spitalul Filantropia,
condusă de savantul (fascinantul) D. Danielopolu, mentor de care avea să se
despartă, acuzându-l de un caracter duplicitar, dispus la orice compromis în
interes personal. Acest capitol al vieţii sale merită, cred, detaliere.
Am observat că autorii care scriu despre
trecute personalităţi (în speţă, ale medicinii), încercând exegeze asupra
operei acestora, nu contenesc cu laudele, chiar şi când se referă la omul devenit ilustru. Nu e, poate, un păcat
venial, mai ales că Diogene Laertios ne îndeamnă: De mortuis nil nisi bene! Totuşi, când e vorba de persoane publice,
care au făcut istorie, dictonul ar trebui
nuanţat: Despre morţi, de bine, dar nu numai… Cu amabilitate, un
cititor, dl dr. Puiu Stoiculescu, mi-a trimis un amplu text al său intitulat
chiar aşa „Omul Danielopolu“, de luat în seamă, deoarece autorul a avut şansa
de a-l cunoaşte şi lucra alături de subiectul scrierii (comunicării) sale, prin
anii ’50.5 Era frumos, distins, foarte agreabil, de o
mare eleganţă vestimentară, strălucea de inteligenţă, era dorit de cercurile
sociale sau mondene, scrie dl P. Stoiculescu. Avea o capacitate de analiză extraordinară,
„nu termina o cercetare până nu epuiza toate faţetele fenomenului observat,
uneori contrazicând teorii clasice, rutinizate şi transmise mecanic“, dispunea
de „o capacitate de sinteză specifică marilor spirite ale gândirii“. În fine,
„Dacă teoretic, i s-ar fi putut scoate toate activităţile sale din creier, cred
că ar fi egalat Enciclopedia Britanică!“ (sic), apreciază dl P. Stoiculescu.
Ceea ce într-adevăr e „mişcător“ este comportamentul lui D. Danielopolu faţă de
puternicii zilei. Un disident, am spune, în înţelesul de astăzi al vocabulei.
Astfel: „N-a făcut nici cea mai mică plecăciune în faţa marilor sau mai micilor
oameni politici. N-a fost oportunist. (…) N-a făcut nicio concesie politică
(…); însă lovea în căţei, activiştii de partid, care-l deranjau.“ (…) „N-a
folosit niciodată cuvântul «tovarăşu’!», n-a vorbit niciodată de cel mai iubit
fiu…. sau şdeţ marele popor…“ În autobiografia sa, la rubrica: originea socială,
scria cu litere mari „Aristocrat“! Iar la Academie, în plină Aula Magna, fuma
havană, ceea ce, dl P. Stoiculescu, amintindu-şi cum erau vremurile, apreciază
ca fiind o sfidare a partidului unic. Nu era ranchiunos, nu era răzbunător… Un
cusur, totuşi: i-au plăcut, prea mult, femeile! Doctorul S. Stoicescu – membru
al echipei Clinicii de la Spitalul Filantropia (1929–1949), fără a-i contesta
unele merite organizatorice şi strict profesionale, îl portretizează diferit pe
D. Danielopolu în memoriile sale – „un
amestec remarcabil de calităţi şi de cusururi, tot atât de strălucitoare unele
ca şi celelalte.“ Vioi, afabil, strălucitor de inteligent, încântător, se
exprima cu uşurinţă, ştia să povestească întâmplări hazlii, domina societatea
cu personalitatea sa „mai ales că îi plăcea
grozav să strălucească şi să stăpânească“, un „charmeur“ – în perioadele când era binedispus. Din contră – în
umbra calităţilor – scrie S. Stoicescu – „stăteau
ascunse cusururi tot atât de mari“: Capricios, nesupunându-se niciunei
discipline, impulsiv, iritabil, orgolios, nu concepea să-şi asume deciziile greşite,
devenea insultător, grobian, coborând până la trivialitate. Avea „periodic crize paroxistice în care părea că
pierde firul judecăţii şi al controlului, având ieşiri de femeie isterică, cu ţipete
şi gesturi grosolane.“ (O natură ciclotimică, m-aş putea hazarda să afirm.)
I-a renegat pe Brătieni, cărora le datora multe din succesele carierei sale
universitare şi politice (a fost membru al partidului liberal, iar prima sa căsătorie
fusese cu o nepoată a lui Ionel Brătianu), la venirea lui Antonescu la putere,
prin tot felul de tertipuri, s-a străduit să-i câştige încrederea ca apoi să
fie unul dintre principalii intelectuali acuzatori. Era toxicoman – se droga în
mod sistematic – lua mici cantităţi de cocaină îndeosebi când trebuia să facă
un efort intelectual deosebit; ulterior intra în depresie (tabloul complet e
descris cu minuţiozitatea cercetătorului de profesie). S. Stoicescu îşi pune întrebarea
dacă nu cumva toxicul îi stimula poltroneria – o caracteristică permanentă – de
unde „actele direct amorale cărora li se
poate aplica fără nicio restricţie eticheta de lichelism“. Prelegerile
sale, îşi aminteşte, la rândul său, dr. Ş. Milcoveanu, creau în auditoriu o
„incantaţie intelectuală“, dar aceasta fără „fapte doveditoare“, ci cu ajutorul
unor „raţionamente convingătoare“. „S-a formulat reproşul de estetică
intelectuală fără utilitate practică.“ Ş. Milcoveanu se întreabă dacă alterarea
psihicului, urmare a dozelor mici de morfină (sic) pe care şi le administra, nu
au stat la baza unor erori terapeutice la care a fost părtaş, precum aceea care
a condus la decesul lui Ionel C. Brătianu – septicemie streptococică şi flegmon
difuz retrofaringian, incizat de prof. dr. C. Angelescu; acesta, de emoţie, ar
fi secţionat carotida! Curând după instalarea noului regim politic, D.
Danielopolu „şi-a format un plan de acţiune
bazat pe două principale puncte: renegarea trecutului şi a celor cu care
colaborase în trecut; însuşirea ideilor noi şi colaborarea cu aceia pe care
aceste idei îi scoteau la suprafaţă“, scrie S. Stoicescu. Aşa a ajuns
ministru al sănătăţii şi a fost cooptat în Academia Română, după „epurarea din
1948“, într-o vreme când, singure, meritele ştiinţifice nu erau de-ajuns.
Pentru S. Stoicescu, D. Danielopolu ar fi cerut ministerului crearea unei conferinţe
de Boli de nutriţie, anexată catedrei sale. Între timp, o comisie a fost
instituită să epureze (şi) personalul din învăţământul superior, în funcţie de
„dosar“. Deşi trecuse de această barieră, în ascuns, Danielopolu a solicitat
desfiinţarea acestui post, ba mai mult, a cerut ca S. Stoicescu să fie scos din
Clinică. Are loc ruptura între cei doi: „Am
pus pe biroul lui cheile casei de fier unde se găsea arhiva Clinicii şi cheile
biroului meu – fără niciun alt comentariu. Şi iată cum printr-o manevră din
umbră s-a pus capăt unei cariere, după 18 ani de activitate, şi a unei colaborări
de peste 20 de ani cu savantul profesor D. Danielopolu“. În 1945, îşi
aminteşte dr. Ş. Milcoveanu, profesorul e invitat de către un sindicat să ţină
o conferinţă. Cu acest prilej, D. Danielopolu ar fi afirmat: „Mi-e teamă că actualul regim comunist nu va
avea suficientă voinţă şi suficientă energie pentru a pedepsi cum trebuie să
fie pedepsiţi aparatul de stat al burgheziei şi clasa conducătoare
exploatatoare.“ Sighetul, mai ales, dar şi celelalte numeroase temniţe
comuniste aveau să demonstreze că regimul a avut şi „voinţă“, şi „energie“! În
recenta sa lucrare, opinez, de mare interes pentru cei care doresc să-şi facă o
părere despre oportunismul şi aderarea unui părţi reprezentative a elitei
intelectuale româneşti din interbelic la „timpurile noi“, istoricul Lucian Boia
citează şi numele de răsunet ale unor medici, între care şi pe cel al lui D.
Danielopolu6.
Acesta, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, fost membru marcant
al Partidului Naţional Liberal (şi ministru al sănătăţii din partea acestui
partid, în al doilea guvern Sănătescu şi în guvernul Rădescu), membru de onoare
al Academiei anterioare, ştiind să se pună bine cu noii stăpânitori, a fost
cooptat în 1948, în structura noii Academii.
Cu toate defectele lui, mai ales la
capitolul comportament etic, Danielopolu rămâne marele savant, cel care a
intuit şi demonstrat ştiinţific farmacodinamia nespecifică, a scris importante
monografii şi sute de articole în revistele occidentale (unde numele său era
frecvent citat), a introdus aplicarea izotopilor în clinică, a propus înfiinţarea
(1935) Academiei de Medicină, al cărui secretar perpetuu a fost…
Danielopolu a decedat în aprilie 1955 de
cancer al capului de pancreas; S. Stoicescu, în 1970, de neoplasm
bronhopulmonar, iar fiul său Călin („primăvara
mea“), de cancer primitiv hepatic. Dr. Ş. Milcoveanu îşi exprimă
convingerea – rezultat al practicii sale medicale îndelungate – că, în
etiopatogenia bolii canceroase, „factorul determinant este stresul sau mai
exact trauma psihică.“
Mulţumesc custodelui Bibliotecii documentare de Istoria medicinii de la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică Bucureşti, dna Mioara Georgescu, pentru facilitarea accesului la lucrări de mult dispărute de pe piaţa de carte.
